În fiecare pauză, băieții din clasă ies să joace fotbal. Își aleg echipele, discută despre jucătorii preferați și continuă a doua zi meciul început ieri. Copilul tău nu știe să joace. Poate nici nu îi place fotbalul. Ar vrea însă să stea cu ei, să râdă împreună, să fie chemat și el. Numai că, încet, ajunge să petreacă pauzele singur. Ce faci atunci când copilul nu reușește să intre în grupul colegilor pentru că nu împărtășește aceeași pasiune?
Situația nu este specifică fotbalului și nici exclusiv băieților. Se poate întâmpla când un grup de fete se apropie prin dans, când mai mulți copii practică același sport sau când prieteniile se formează în jurul unui joc pe care un coleg nu îl cunoaște.
Pentru adulți, explicația poate părea simplă: copiii au interese diferite. Pentru un școlar care își dorește să fie acceptat, însă, experiența poate deveni dureroasă. Mai ales când nu are alte prietenii în clasă.
Când nu știi să joci fotbal, poți ajunge să te simți în afara grupului
La vârsta școlară, prieteniile se formează adesea în jurul activităților comune. Copiii care joacă fotbal împreună au subiecte de conversație, glume și experiențe pe care le împărtășesc. Fără să își propună neapărat să excludă pe cineva, pot ajunge să petreacă tot mai mult timp doar între ei.
Copilul care nu participă la activitate pierde astfel mai mult decât un meci. Pierde ocazii de a vorbi cu ceilalți, de a se apropia de ei și de a construi prietenii. Uneori, nici măcar nu este refuzat explicit. Pur și simplu, nimeni nu se gândește să îl cheme.
Există o diferență între a nu fi interesat de fotbal și a nu avea cu cine să te joci. Un copil poate să nu își dorească să intre pe teren, dar să își dorească foarte mult să facă parte din grupul băieților.
Academia Americană de Pediatrie explică, prin platforma HealthyChildren.org, că dificultățile de integrare și sentimentul de respingere sunt experiențe întâlnite în copilăria școlară. Sprijinul părinților poate conta mult în felul în care copilul reușește să gestioneze aceste situații.
Nu îl obliga să joace fotbal doar ca să fie acceptat
Prima reacție a unui părinte poate fi să încerce să rezolve problema rapid: „Hai să te învăț să joci fotbal, ca să poți merge și tu cu băieții”.
Ideea nu este greșită dacă există și dorința copilului. Poate că ar vrea să învețe câteva reguli, să poată pasa mingea sau să participe ocazional. În acest caz, îl poți ajuta să exerseze într-un mediu relaxat, fără presiunea de a demonstra ceva.
Problema apare atunci când mesajul devine: „Ca să ai prieteni, trebuie să fii ca ei.”
Un copil nu ar trebui să simtă că trebuie să renunțe la propriile interese pentru a merita un loc într-un grup. Poate preferă ciclismul, înotul, desenul sau construcțiile LEGO. Aceste pasiuni sunt la fel de valoroase, chiar dacă nu sunt populare printre colegii lui.
Întrebarea pe care merită să i-o pui este: „Ți-ar plăcea să înveți să joci fotbal sau ai vrea, mai degrabă, să găsești și alte lucruri pe care să le faceți împreună?”
Răspunsul lui ar trebui să ghideze următorii pași.
Uneori, dorința de a fi acceptat îl poate face pe copil să își schimbe comportamentul sau să pretindă că îi plac lucruri care, de fapt, nu îl interesează. Dacă observi astfel de schimbări, poate fi util să înțelegi și de ce un copil devine „alt copil” lângă anumiți prieteni.
Ce să îi spui copilului care vine acasă și spune „Nimeni nu se joacă cu mine”
Când un copil îți povestește că a rămas singur în pauză, tentația este să îl liniștești imediat: „Lasă, o să îți găsești alți prieteni” sau „Nu ai nevoie de ei”.
Deși sunt bine intenționate, asemenea răspunsuri pot trece prea repede peste ceea ce simte copilul. Pentru el, colegii aceia contează. Iar faptul că nu reușește să se apropie de ei îl poate face să se întrebe dacă este ceva în neregulă cu el.
Începe prin a-i recunoaște experiența: „Cred că este greu să îi vezi pe ceilalți jucându-se împreună și să nu știi cum să te apropii de ei”.
Apoi încearcă să înțelegi ce se întâmplă concret. Îl refuză când cere să participe? Îi spun că nu este suficient de bun? Sau nu a încercat niciodată să intre în joc, pentru că se teme că va fi respins?
Poți întreba și: „Există vreun băiat cu care îți place să vorbești, chiar dacă nu vă jucați împreună?” sau „Ce ți-ar plăcea să faceți în pauză, dacă ai putea alege tu?”
Aceste întrebări te ajută să faci diferența dintre respingerea activă, lipsa unor interese comune și dificultatea copilului de a iniția o relație.
Cum îl ajuți să se apropie de colegi, fără să se schimbe pentru ei
Uneori, intrarea într-un grup mare este dificilă, dar apropierea de un singur copil poate fi mult mai ușoară.
Dacă există un coleg cu care copilul tău se înțelege, îl poți încuraja să îl invite la o activitate în afara școlii. Poate fi o plimbare în parc, o ieșire cu bicicletele sau o după-amiază în care construiesc ceva împreună. Într-un context diferit, cei doi pot descoperi interese comune care nu au legătură cu fotbalul.
Îl poți ajuta și să exerseze câteva moduri simple de a iniția contactul. De exemplu: „Pot să joc și eu puțin?”, „Îmi arăți cum se face?” sau „Vrei să facem altceva după meci?”
Nu este nevoie să îi pregătești replici pentru orice situație. Scopul este să capete mai multă încredere în propria capacitate de a se apropia de ceilalți.
Pentru copiii cărora le este greu să facă primul pas, încrederea se construiește treptat. Uneori, câteva cuvinte potrivite din partea părintelui pot conta mai mult decât îndemnul „Hai, fii curajos!”. Iată și trei fraze pe care să i le spui unui copil care are nevoie de mai mult curaj.
Dacă îi place ideea de a participa la fotbal, poate începe cu jocuri simple, fără competiție. Dar nu trebuie să devină bun la un sport pentru a avea dreptul să fie inclus în viața socială a clasei.
În același timp, ajută-l să își construiască relații și în alte medii. Prieteniile de la un club sportiv, din vecini sau de la o activitate extrașcolară pot fi o sursă importantă de apartenență și încredere.
Ce poate face învățătoarea când un copil rămâne mereu singur în pauze
Integrarea socială nu este doar responsabilitatea copilului. Școala are un rol important în crearea unui mediu în care elevii să aibă ocazia să interacționeze și dincolo de grupurile deja formate.
Dacă observi că situația se repetă, discută cu învățătoarea fără să pornești de la ideea că ceilalți copii sunt răutăcioși. Poți spune: „Am observat că îi este greu să se apropie de colegi, pentru că majoritatea joacă fotbal în pauze. Aș vrea să înțeleg cum se desfășoară lucrurile la școală și ce l-ar putea ajuta să se integreze”.
Învățătoarea poate observa dacă elevul este respins, dacă evită singur interacțiunile sau dacă există colegi cu care ar putea construi o relație. Activitățile în perechi, jocurile de cooperare și schimbarea periodică a echipelor pot crea ocazii de apropiere.
UNICEF subliniază importanța spațiilor de joacă incluzive, în care copiii cu abilități și interese diferite pot participa împreună. Ideea este valabilă și în curtea școlii: nu toate pauzele trebuie să graviteze în jurul unei singure activități.
Nu este necesar ca profesorul să oblige un grup să devină prieten cu un anumit copil. Poate însă crea contexte în care relațiile să se dezvolte mai natural și poate interveni când observă excludere intenționată.
Când devine excluderea o formă de bullying
Nu orice situație în care un copil nu este ales într-o echipă reprezintă bullying. Copiii au dreptul să își aleagă prietenii și activitățile, iar unele jocuri presupun abilități pe care nu toți le au încă.
Situația devine mai serioasă când copilul este exclus intenționat, în mod repetat, umilit sau împiedicat să participe tocmai pentru a fi rănit ori izolat. Spre exemplu, există o diferență între „Astăzi echipele sunt deja complete” și „Tu nu ai voie niciodată să joci cu noi, pentru că ești slab”.
Potrivit platformei oficiale americane StopBullying.gov, bullyingul presupune comportamente agresive nedorite, un dezechilibru real sau perceput de putere și repetarea comportamentelor ori probabilitatea ca acestea să se repete. Excluderea intenționată poate reprezenta o formă de bullying social.
Dacă observi că fiul sau fiica ta începe să evite școala, plânge frecvent, se consideră lipsit de valoare sau povestește despre umiliri repetate, discută cu cadrul didactic și cu consilierul școlar. Nu îi cere să rezolve singur o situație în care ceilalți folosesc excluderea pentru a-l răni.
Pentru situațiile în care respingerea se transformă în hărțuire, părinții pot găsi recomandări suplimentare în articolul despre cinci metode pentru oprirea hărțuirii copilului la școală.
Copilul nu trebuie să fie ca ceilalți pentru a merita prieteni
Pentru un părinte, poate fi dureros să își imagineze copilul stând singur, în timp ce restul clasei se joacă. Dorința de a interveni este firească. Dar soluția nu este întotdeauna să îl înscrii la fotbal, să îi cumperi aceeași minge sau să îl convingi că ar trebui să îi placă ceea ce le place celorlalți.
Uneori, îl poți ajuta să descopere un interes nou. Alteori, are nevoie să învețe cum să inițieze o conversație sau să își găsească un prieten cu care se simte în largul lui. Iar în anumite situații, adulții din școală trebuie să intervină pentru ca excluderea să nu devină o experiență repetată.
Mesajul de care are nevoie copilul nu este „Trebuie să înveți fotbal ca să fii acceptat”, ci „Hai să găsim împreună o cale prin care să te apropii de ceilalți, fără să renunți la cine ești”. Pentru că apartenența nu ar trebui să depindă de cât de bine știe un copil să dea cu piciorul într-o minge.
