Ce s-a întâmplat între Claudiu Bleonț și fiica sa, Eva Maria, pe o scenă publică, nu este o simplă scăpare. Este un exemplu dureros despre cum rușinarea copilului, ambalată în umor sau ironie, poate deveni o formă de abuz emoțional. Și, poate mai grav, despre cum un public care râde în loc să tacă aprobă, din neștiință sau nepăsare, exact ceea ce ar trebui condamnat.
„Nu cumva să mă faci de căcat”, „Taci dracu’ din gură”, „Sunteți o generație de proști pe telefon” – nu sunt glume. Nu sunt sfaturi. Nu sunt forme de educație. Sunt agresiuni verbale, livrate într-un context public, sub privirile unei săli întregi. Iar când astfel de replici vin de la un părinte către propriul copil, în fața tuturor, nu mai vorbim doar despre o lipsă de tact, ci despre o trădare a rolului de protecție pe care ar trebui să îl aibă orice mamă sau tată.
Acestea nu sunt scăpări de moment. Nu sunt ironii fine. Nu sunt lecții de viață.
Sunt lovituri. Directe. În plin. Și, când vin de la un părinte către propriul copil, pe o scenă, în aplauzele unei săli întregi, devin ceva și mai grav: o formă de trădare emoțională. În loc să o protejeze, Claudiu Bleonț și-a expus fiica. În loc să îi fie sprijin, i-a tăiat vocea. Iar asta nu e nici pedagogie, nici umor. E rușinare publică, mascată sub aplauze.
Rușinea publică nu educă. Rupe.
Ce s-a întâmplat pe scenă nu este un simplu „moment nelalocul lui” sau o glumă nefericită. Este o formă de rușinare publică. Este ridiculizarea propriului copil într-un spațiu în care vulnerabilitatea ei era deja maximă: în fața unui public numeros, în prezența tatălui — figura de atașament, modelul, cel care ar fi trebuit să o protejeze.
Psihologic vorbind, rușinea publică poate deveni o rană adâncă. Adolescenții își formează imaginea de sine tocmai prin oglinzile pe care le primesc din partea adulților semnificativi. Când acea oglindă este una care deformează, care arată că „nu ești destul de bună”, „nu ești acceptată așa cum ești”, copilul învață să se retragă, să se teamă, să tacă. Învață că, dacă vrea iubire, trebuie să se conformeze. Să nu deranjeze. Să nu fie ea însăși.
Intenția nu șterge impactul
Claudiu Bleonț a declarat ulterior că își regretă profund cuvintele și că își cere iertare public fiicei sale. A recunoscut că, deși intenția a fost să împărtășească un moment de bucurie, modul în care a făcut-o a fost lipsit de empatie și a pus-o pe Eva într-o situație vulnerabilă.
Este important că își asumă greșeala. Este un pas. Dar pentru toți ceilalți părinți care au urmărit scena — sau poate s-au regăsit în ea — este un semnal de alarmă. Fiecare „glumă” care critică, fiecare „corectare” în public, fiecare „nu mai spune prostii”, spus în fața altora, sapă câte puțin la temelia încrederii copilului nostru.
Ce ne spune, de fapt, acest moment?
Că în continuare confundăm umorul cu sarcasmul. Că prea des uităm că a fi părinte nu înseamnă doar să oferi, ci și să protejezi. Că uneori, din dorința de a părea carismatici sau haioși în ochii altora, sacrificăm demnitatea propriului copil.
Și că trebuie să învățăm să ascultăm, mai ales atunci când copiii noștri ne spun, fie și printr-o bătaie discretă pe picior, „Ajunge”.
Pentru Eva Maria, sperăm că această experiență nu va rămâne o umbră peste curajul de a-și face vocea auzită. Pentru Claudiu Bleonț — și pentru toți părinții care poate s-au văzut, măcar puțin, în oglinda acestui episod — este o șansă de reflecție. Și, poate, începutul unui altfel de dialog cu copiii lor.
Unul în care nu se mai râde de, ci împreună.
„Taci dracu’ din gură” nu e o lecție de parenting. E o rană
