Titlul ăsta mi-a creat frisoane reci pe spinare, coșmaruri și mari emoții. E aproape cea mai grea situație prin care poate trece un bărbat, soț și tată. E al naibii de solicitant, de sforțări interioare de a nu răbufni, de a-ți păstra Zen-ul, de a te autodepăși în ceea ce privește barierele răbdării.
Sincer nu cred să fi avut provocare mai mare. Cel puțin așa credeam înainte de a pleca în această aventură.
Ideea de a avea un astfel de sejur, evident, nu-mi aparține. Adică nu puteam să-mi bat chiar eu cuie în talpă. Nu. Dar, la fel de evident, aparține variantei mai bune din familia noastră, varianta mai generoasă, mai iubitoare, mai bune. Da, ideea a fost a soției.
Auzi la ea: 3000 de km împreună!!!
S-a gândit că ne-am simți bine. Că am petrece mult timp împreună, că am povesti câte-n lună și în stele, că am fi ca la începuturi. Bla, bla, romantisme. Ba chiar, inițial, făcuse un itinerariu de vreo 5000 de kilometri, pentru vreo două săptămâni.
Ignorase, însă, două elemente, așa… niște detalii: că ea e foarte gravidă și că Sophia are doar șapte ani. Deci că… drumul va fi greu mai ales pentru ele.
I-am tăiat din circuit cât am putut. Totuși, cu 3000 de km și 7-8 zile n-am mai avut ce face. Și, cu inima cât un purice, am acceptat.'
(...)
