Aveam un vis. De multă vreme. Și de abia așteptam să mi-l îndeplinesc. Era în puterea mea, era la îndemână. Aveam nevoie doar de timp și de mama. Elemente care mi-au lipsit teribil de vreun an încoace.
Visam să lâncezesc pe canapea și, cu soția în brațe, să vedem un film. Ăsta era visul nostru. Să vedem un film, doar noi doi, pe canapea. Nu desene animate și nici toți trei, călare unul peste altul.
De sărbători, mama a venit în vizită. Câteva zile bune. Deci am avut bonă. Și nu orice fel de bonă, ci cea mai bună. Apropiată de fiică-mea, care îi știe toate nevoile și preferințele, foarte pricepută în toate.
Deci copilul era în cele mai bune mâini.
Ca să ne punem planul în practică, am pregătit copilul: „Sophia, mami și tati vor să aibă ceva timp doar pentru ei. Timp pentru părinți.” Nu prea a înțeles copilul ce vrem de la el, dar, când i-am explicat că nu vom pleca din casă, a acceptat. N-avea cum să fie prea rău.
Dar a fost! Pentru ea rău, pentru noi senzațional!
(...)
