De cate ori bebele este nefericit am un impuls de la care nu ma pot abtine de a-i cumpara ceva. Mai exact o jucarie, fiindca pana acolo ma duce imaginatia. Hainele nu il intereseaza la aceasta varsta si mi se pare ca mai degraba mi-as face mie un cadou decat lui. Mancarea nu intra la cadouri. Poate cand va avea voie ciocolata sa o folosesc pe post de indulcitor pentru momente neplacute. Acum este o necesitate.
Jucariile stau aruncate in casa peste tot. Il distreaza cateva minute, rade cu gura pana la urechi, se impauneaza in jurul lor, dupa care le uita pe unde apuca. La fel de tare se distreaza si daca ii dau un capac de oala si invarte in el cu o furculita. Ceea ce ma face sa ma gandesc in momentele de acalmie, ca in celelalte oricum nu mai gandesc nimic, ca doar am ales solutia cea mai simpla. Pentru mine. Jucariile el sunt un mod de a compensa nervii mei si nu o alinare a stresului sau.
Asa cum inainte cumparam lucruri fiindca era calea cea mai simpla de a celebra ceva – a venit primavara, ia sa imi cumpar o rochie. Sau pentru a ma convinge ca am o viata frumoasa – am muncit de imi plesnesc creierii, ia sa ma delectez plimbandu-ma prin magazine. Deci nu vorbim de o atitudine noua. Si am impresia ca si cei din jur sunt asemeni mie, merg catre minimul de efort, aleg ce este mai simplu, mai la indemana, ca destul ne ocupam timpul cu celelalte.
Din pacate insa aceste cumparaturi sunt tocmai cele cu care am vrea sa ne celebram sufletul. Pe el vrem sa-l oblijim si sa il indestulam. Ceea ce, atunci cand privim lucid, ni se pare o tampenie. Acceptam fara mari discutii sa dam bani pentru trup, dar de suflet am invatat inca de mici ca nu este compatibil cu banii. Ba chiar dimpotriva. Poate fi pervertit. Poate denevi nepasator si lenes daca sunt prea multi. Poate alerga dupa satisfactii din ce in ce mai mari fara sa guste cu adevarat nimic. Fiindca el se misca pe o alta dimensiune, pe cea a implicarii si repetitiei, pe cea a lasatului de la sine, dupa cum ne explica Exupery.
De cate ori ma vad alergand sa ii cumpar ceva bebelui, pentru ca nu imi vine nicio alta idee ce as putea face ca sa stergem unele momente mai nefericite, imi pare rau ca traim intr-o lume atat de lipsita de ritualuri. Fiindca asa am lasa gesturile sa inlocuiasca lucrurile. Sa avem ritual pentru duminicile cu soare. Si ritual de copt al strugurilor. Un ritual pentru bloc nou vopsit si altul pentru intalnirea unui om care ne place. In ce lume magica ne-am mai invarti atunci! Si nu ne-ar mai veni pentru fiecare zgaiba sa ne oblojim cu o cumparatura. Ba chiar si zgaibele ar disparea, fiindca am fi mult prea ocupati sa celebram faptul ca traim si in jurul nostru mai traiesc si altii.
Problema este ca am renuntat cu totul la ritualuri. Pe cele pe care le mai aveam, gen Craciunul, le-am transformat fie in goana dupa cumparaturi, fie in strambat din nas superior. Nici macar banala masa de duminica luata in familie nu a mai ramas. Asa ca nu mai stim cum se face. De unde sa le apucam sa ne creem ritualuri noi, dar de data asta pe sufletul nostru.
Parca nu putem iesi din cercul vicios al cheltuitului aiurea. Oare sa fi ajuns atat de obositi si plictisiti de viata incat imaginatia noastra sa fi murit cu totul? Sau poate numai credinta.
