În 2025, România a înregistrat cel mai mic număr de nașteri din ultimii o sută de ani. 145.000 de copii — o cifră care, scoasă din context, pare abstractă. Pusă în context, devine un diagnostic.
Nu e o criză care a apărut brusc. E rezultatul acumulat al unor decizii amânate, al unor structuri care nu au ținut pasul cu schimbările sociale și al unei ecuații în care copilul a ajuns să fie tratat, fără intenție și fără cinism, ca o problemă de optimizat.
Prosperitate și mai puțini copii. Paradoxul românesc
Primul reflex este să cauți cauza în sărăcie. Logica pare simplă: oamenii nu își permit copii. Dar datele complică această explicație. În ultimii 20 de ani, România a înregistrat o creștere economică reală și consistentă. PIB-ul pe cap de locuitor, ajustat la paritatea puterii de cumpărare, s-a multiplicat semnificativ. Oamenii trăiesc mai bine decât în anii '90 — și totuși fac mai puțini copii decât atunci.
Paradoxul nu e specific României. El apare în toate economiile care au trecut printr-o modernizare rapidă: Coreea de Sud, Japonia, Polonia, Cehia. Creșterea economică nu stimulează natalitatea — în anumite condiții, o comprimă.
Explicația e mai degrabă structurală decât financiară. Modernizarea a schimbat nu doar veniturile, ci și modul în care oamenii își construiesc viețile și momentul în care se simt pregătiți să aducă un copil pe lume. Dacă în trecut copilul venea înainte ca totul să fie rezolvat — locuința moștenită sau repartizată, munca stabilă chiar dacă prost plătită, familia extinsă ca plasă de siguranță — astăzi copilul vine după. După ce ai locuința ta, după ce ai două venituri stabile, după ce ai economii, după ce ai certitudinea că poți face față. Iar acel „după" se tot mută.
Citește și Dragă Stat Român…
Cine nu se naște și unde
Datele statistice arată că prăbușirea natalității nu e uniform distribuită pe teritoriul țării. Județele cu cei mai puțini copii în 2025 sunt Tulcea, Mehedinți și Caraș-Severin — fiecare cu sub 1.500 de nașteri pe an. În Caraș-Severin, numărul copiilor sub 14 ani a scăzut cu aproape 25% între recensământul din 2011 și cel din 2021. Sunt județe care deja funcționează în regim de contracție demografică accelerată, cu consecințe vizibile în școli, în sistemul medical și pe piața muncii locale.
Dar fenomenul nu ocolește nici orașele mari. Îl găsești în apartamentele din București și Cluj, îmbrăcat în alte haine: nu absența resurselor, ci absența predictibilității.
Predictibilitatea — resursa pe care nu o măsoară nicio statistică
Există o distincție importantă între a nu-ți permite un copil și a nu te simți în siguranță să ai unul. Prima e o problemă de venit. A doua e o problemă de sistem.
O femeie de 31 de ani, angajată, cu partener angajat, care stă în chirie într-un apartament de două camere din București, nu e săracă în sens clasic. Dar când face calculul maternității, ecuația devine brusc fragilă: concediul de maternitate înseamnă venit redus, iar chiria poate crește oricând. Contractul de muncă pe perioadă determinată înseamnă că nu există certitudinea că locul de muncă există peste un an. Sistemul medical înseamnă birocrație și incertitudine. Rezultatul nu e lipsa dorinței — e paralizia în fața lipsei de predictibilitate.
Această frică nu e irațională, e o evaluare corectă a riscurilor reale. Și e exact tipul de calcul pe care îl fac milioane de români în vârstă reproductivă.
Costul invizibil al maternității pentru femei
Există o dimensiune a crizei demografice care apare rar în dezbaterea publică românească: penalizarea profesională a maternității. Nu cea legală — România are o legislație relativ generoasă în materie de concediu maternal — ci cea reală, neoficială, greu de cuantificat și imposibil de contestat în instanță.
Femeile care aleg să aibă copii în perioada de vârf a carierei știu că revenirea după concediu nu înseamnă reluarea de unde au lăsat. Înseamnă recuperarea unui ritm pierdut, a unor relații profesionale erodate și, uneori, a unei poziții informale care s-a redistribuit în absența lor. Nu e o conspirație — e un efect structural al unor organizații construite în jurul disponibilității totale și continue.
Consecința directă este amânarea. Fiecare an câștigat înainte de a deveni mamă e un an în care femeia se consolidează profesional. Iar fiecare amânare se traduce, la nivel agregat, în statistici de natalitate.
Ce spun cifrele despre viitor
Institutul Național de Statistică consemnează că ritmul de scădere a populației sub un an între ultimele două recensăminte a fost de aproape 20% — cel mai alert ritm din toate grupele de vârstă. La recensământul din 2021, populația României era cu 5,3% mai mică decât în 2011. Numărul persoanelor vârstnice la 100 de persoane tinere a ajuns la 132,4 în ianuarie 2025.
Aceste cifre nu sunt doar demografice. Sunt economice. O populație care îmbătrânește rapid înseamnă o piață a muncii cu deficit de forță calificată, o productivitate sub potențial și un sistem de pensii supus unor presiuni din ce în ce mai greu de absorbit. Proiecțiile arată că cheltuielile cu pensiile ar putea depăși 10% din PIB în următorii 30 de ani, în condițiile în care contribuțiile la sistemul public vor scădea la aproximativ 5,5% din PIB în același interval.
La acestea se adaugă migrația: aproape jumătate dintre tinerii români declară intenția de a emigra. Cei care pleacă nu sunt aleatori — sunt, statistic, cei mai educați și cei mai mobili. Cei care rămân îmbătrânesc. Cercul se strânge.
Sporul natural negativ: un oraș pierdut pe an
În 2025, sporul natural negativ al României — diferența dintre nașteri și decese, excluzând migrația — a fost de aproximativ -94.000 de locuitori. E echivalentul populației unui oraș de mărimea Buzăului sau a Satu Marei, dispărut în douăsprezece luni, nu prin catastrofă, ci prin aritmetică.
Această pierdere nu e vizibilă imediat. Se vede în clase mai puțin populate, în spitale de maternitate cu mai puține nașteri, în creșe și grădinițe care se golesc treptat. Se va vedea peste 20 de ani pe piața muncii și peste 40 de ani în sistemul de pensii.
Ce ar putea schimba traiectoria
Nicio politică demografică nu produce efecte rapide — efectele se măsoară în decenii, nu în ani electorali. Dar direcția contează.
Țările care au reușit să stabilizeze sau să redreseze ușor natalitatea au câteva elemente comune: acces larg la locuințe la prețuri suportabile, infrastructură robustă de îngrijire a copiilor mici (creșe, grădinițe cu program extins), politici care neutralizează penalizarea profesională a maternității și, mai ales, o cultură instituțională care tratează familia nu ca pe o problemă privată, ci ca pe un bun public care necesită suport sistematic.
România nu bifează în prezent niciunul dintre aceste criterii în mod consistent. Politicile pro-natalitate existente — indemnizații, alocații — adresează simptomul, nu structura. Banii ajută, dar nu rezolvă lipsa creșelor, instabilitatea locativă sau penalizarea informală a maternității.
Criza demografică a României nu e o fatalitate. Dar nici nu se rezolvă printr-o singură măsură sau printr-un singur ciclu electoral. E rezultatul a zeci de ani de structuri care nu au fost construite pentru a susține familiile — și va necesita, pe măsură, ani de reconstrucție. Ceea ce e clar este că ignorarea ei nu mai e o opțiune: cifrele din 2025 sunt suficient de clare pentru a nu mai lăsa loc de interpretare.
Citește și Cum se încurajează natalitatea? 70.000 de euro pentru fiecare copil născut. Unde se întâmplă asta
