Ai dus adolescentul la un psihoterapeut, poate după săptămâni în care l-ai văzut retras sau ai simțit că ceva nu e în regulă. Aștepți în sala de așteptare, iar la final vrei un răspuns simplu: ce a spus, ce se întâmplă, cum îl ajuți. Terapeutul îți spune că informațiile sunt confidențiale. Rămâi cu senzația că ai plătit o factură ca să afli mai puțin decât înainte să intri pe ușă.
Reacția e firească. Dar confidențialitatea nu e un moft al terapeutului și nici un fel de a te ține la distanță. E regula de bază a profesiei, scrisă negru pe alb în Codul deontologic al psihologului și în Legea drepturilor pacientului (nr. 46/2003). Tot ce discută adolescentul în cabinet e secret profesional, la fel cum ar fi și dacă ai merge tu la un psihoterapeut și ți-ar cere cineva din familie detalii despre ședințe.
De ce e mai bine așa
Un adolescent care știe că fiecare frază ajunge la părinți nu se mai deschide. Se cenzurează, spune ce crede că vrei să auzi, iar terapia devine o formalitate fără efect. Confidențialitatea creează spațiul în care poate vorbi despre furie pe tine, despre anxietate, despre relații sau despre lucruri de care se rușinează, fără să calculeze consecințele acasă. Fără spațiul ăsta, nu prea are ce căuta la terapeut.
Terapeutul nu lucrează împotriva ta. Lucrează pentru copilul tău, iar copilul tău are nevoie de un loc unde nu ești și tu prezent, măcar simbolic.
Ce poți afla, totuși
Legea nu te lasă complet pe dinafară. Ca părinte al unui minor, ai dreptul să fii informat despre lucruri generale: diagnostic, dacă există unul, direcția de tratament, evoluția pe termen lung, eventuale recomandări pentru voi ca familie. Un terapeut serios îți va spune, la prima întâlnire, exact ce urmează să discute cu tine și ce rămâne strict între el și adolescent. Merită să întrebi direct de la început: „Ce îmi veți comunica mie și ce rămâne confidențial?" Un răspuns clar la întrebarea asta e un semn bun despre profesionist, nu un motiv de suspiciune.
Când confidențialitatea se oprește
Există limite clare, prevăzute atât în Legea sănătății mintale (nr. 487/2002), cât și în codul deontologic al profesiei. Dacă terapeutul identifică un risc iminent de autovătămare, gânduri sau tentative de suicid, situații de abuz sau violență, ori suspiciunea unei afecțiuni care cere intervenție medicală urgentă, are obligația legală să te informeze pe tine, ca reprezentant legal, și, după caz, autoritățile. Confidențialitatea protejează intimitatea copilului, nu îl lasă singur în fața unui pericol real.
O schimbare care se pregătește
În iunie 2026, un grup de parlamentari a depus la Senat un proiect de lege prin care adolescenții de peste 16 ani ar putea consimți singuri la evaluare psihologică, consiliere și psihoterapie, fără semnătura părinților, cu condiția ca un psiholog să evalueze în prealabil dacă înțeleg implicațiile deciziei. Proiectul păstrează aceleași excepții de confidențialitate legate de risc iminent sau abuz, iar autorii invocă exact situațiile în care părinții refuză sau lipsesc, sau chiar reprezintă sursa suferinței adolescentului. Proiectul nu a fost încă adoptat, deci deocamdată regulile actuale rămân valabile: pentru minori, accesul la terapie trece prin acordul părinților, dar conținutul ședințelor rămâne protejat. Merită urmărit, pentru că arată încotro se îndreaptă discuția despre autonomia adolescenților în sănătatea mintală.
Ce poți face concret
Vorbește direct cu terapeutul despre cadrul de lucru, înainte să treacă multe ședințe. Întreabă ce fel de informații primești tu în mod normal — de obicei teme generale, nu citate din ședințe. Dacă ai o îngrijorare punctuală, gen un comportament recent care te sperie, spune-i terapeutului, chiar dacă nu vei primi detalii înapoi; informația circulă și în sensul ăsta, către terapeut, nu doar dinspre el.
Și vorbește cu adolescentul tău. Întreabă-l cum a mers, ce simte după ședință, dacă vrea să-ți spună ceva din ce a discutat — fără să insiști dacă răspunsul e „nu vreau să vorbesc despre asta". Faptul că nu-ți spune tot nu înseamnă că se îndepărtează de tine. Înseamnă, de multe ori, că are în sfârșit un loc unde poate vorbi fără să se gândească la reacția ta.
Autor: Psiholog Iulia Tronaru
