Carla Banu are doua fetite gemene minunate care au implinit trei ani de zile. Si lor le dedica intreaga energie pe care o are, impreuna cu multa dragoste si dorinta de a fi o mama perfecta. Noua ne ramane bucuria de a-i citi randurile savuroase atat pe blogul ei, jocurban.ro, cat si in mini-interviul de mai jos:
Ce schimbari a adus maternitatea in viata ta profesionala sau in proiectele tale?
Până la momentul naşterii fetitelor mele făcusem totul pe modelul micului corporatist: ascensiune profesională în paşi mărunţi, planificare riguroasă a ratelor bancare pentru maşină şi mai târziu apartament, a concediilor, a vieţii mele personale, a timpului liber, a ieşirilor, a nunţii şi, mai apoi, a vârstei la care îmi doream primul copil... Îmi trăisem viaţa pe tocuri şi, din fericire, lucrurile se derulaseră conform listelor mele; trăiam călduţ şi-mi imaginam că un job stabil şi un salariu bunicel e tot ce pot primi de la viaţă, echivalam succesul cu strălucirea în lumina reflectoarelor de middle-management şi câte un concediu anual într-un loc cu apă, nisip şi mult soare. Nu-mi plăcea în mod special meseria mea, dar eram prea comodă să renunţ la acest confort şi să descopăr ce anume mi s-ar potrivi să fac cu viaţa mea, cu bucurie şi pasiune reală.
Nici n-a mai fost nevoie să caut, pentru că într-o zi de martie m-am trezit cu două fetiţe minuscule în braţe, total dependente de mine... şi lumea mea lipsită de substanţă a explodat, pur şi simplu, lăsând loc unui peisaj populat doar cu scutece, lapte, botoşei şi zornăitori colorate, în care m-am simţit rătăcită complet. Credeam că-mi făcusem bine temele, devorând o bibliotecă de cărţi de puericultură în perioada sarcinii şi aranjând minuţios toate "detaliile tehnice" ale îngrijirii simultane a doi copii. Am avut nevoie de luni bune să mă liniştesc, să mă descopăr ca mamă, să fac pace între ceea ce credeam că ştiu despre copii şi ceea ce copiii mei mă învăţau, clipă de clipă, să devin, demontând toate prejudecăţile mele... şi într-o zi, după 20 de ore de plâns continuu al fetiţelor mele, când în sfârşit au adormit complet epuziate - iar eu m-am prăbuşit într-un fotoliu, complet epuizată la rândul meu, am descoperit "sensul vieţii": să fiu o mamă "perfectă" pentru copiii mei.
Acesta a devenit cel mai mare proiect al meu, profesional şi personal... şi există o maximă celebră, pe care eu am transformat-o în rugăciunea mea de zi cu zi: “It's not our job to toughen our children up to face a cruel and heartless world. It's our job to raise children who will make the world a little less cruel and heartless.” (L.R. Knost). Acum nu-mi doresc decât puterea de a fi, în fiecare zi, lângă fetiţele mele şi de a-mi face cât mai bine "meseria" căreia m-am dedicat complet: aceea de mamă full-time.
Te-a schimbat faptul de a avea copii ca si personalitate/comportament?
Pentru mine naşterea a fost cu totul revelatoare: m-am născut din nou, odată cu fetiţele mele. Am născut şi am plâns zile întregi, copleşită de emoţie şi de spaimă, terifiată de acel sentiment de lipsă completă a controlului, pe care nu-l mai simţisem niciodată, recunoscătoare divinităţii într-un mod mai intens decât simţisem vreodată până atunci. A fost ca şi când până atunci nu trăisem nicio clipă cu adevărat; am devenit mamă pe măsură ce am învăţat să-mi ascult şi să-mi înţeleg copiii, cu dragoste necondiţionată şi respect faţă de nevoile lor naturale, eliberându-mă treptat de toate temerile însuşite în mod convenţional: teama de a-i ţine în braţe, de a-i purta aproape mare parte din timp, de a le respecta ritmul natural de creştere, de a dormi împreună, de a le înţelege nevoile fără a le trece neapărat prin filtrul gândirii mele adulte, alterată de toate cutumele sociale...
În fiecare zi descopăr cât de frumoşi şi puri şi creativi sunt copiii, cu o uluială din care n-am ieşit nici acum, după 3 de ani de viaţă împreună, nedespărţită de fetiţele mele. Lor le datorez întreaga mea schimbare, ca om: (re)descoperirea lucrurilor simple din jurul nostru, aplecarea spre fericirea aceea imediată, obţinută din gesturi mărunte şi din trăirea la timpul prezent, acceptarea tuturor emoţiilor şi eliberarea de ele, lăsându-le să vină şi să plece cu intensitatea lor naturala... de la fetiţele mele am învăţat să râd şi să plâng fără să mă ascund, fără să mă cenzurez, fără să amân exprimarea deschisă a ceea ce simt. Am (re)devenit curioasă, dornică să învăţ, să redescopăr lumea şi să le arăt fetiţelor mele cele mai frumoase părţi ale ei! Şi am descoperit că am infinit de multă răbdare! :)
Ce planuri ai pentru copiii tai in viitorii ani?
Gândindu-mă serios la următorii ani e ca şi cum aş deschide, de fiecare dată, o cutie a Pandorei, în care alături de toată emoţiile şi bucuriile copilăriei stau spaime adânci vis-a-vis de integrarea fetelor în sistemul de educaţie românesc...
Mă întreb mereu cine va şti să le vorbească fetiţelor mele cu suficientă atenţie, răbdare şi delicateţe, astfel încât să nu sufoce în ele întreaga lor curiozitate naturală, întreaga lor dorinţă de a învăţa, de a şti, de a se bucura de viaţă, de frumosul din jurul lor? Cine ar putea să le ajute să crească fără a le stinge sclipirea aceasta încă nealterată, sălbatică şi pură, a inocenţei din priviri... cine sunt oamenii aceia frumoşi, care le le insufle valori morale corecte, care să le înveţe despre bine şi rău, despre libertatea de a gândi, despre dreptul la opinie proprie, despre dreptul de a fi ascultat şi valorizat ca individ unic, nu ca firimitură a unui sistem?
Sunt întrebări care, pe măsură ce caut răspunsuri, mă întorc în acelaşi punct: deocamdată nu găsesc pe nimeni mai potrivit ca şi mine să se ocupe de educaţia copiilor mei. Şi atunci răspunsurile vin natural şi simplu, eliberându-mă de toate temerile... eu îmi cunosc cel mai bine copiii, eu am cea mai mare satisfacţie şi motivaţie personală de a le vedea învăţând despre lume şi viaţă, eu le citesc cel mai bine emoţia din priviri atunci când parcurgem o carte minunată cu poveşti sau când descoperim lucruri noi în materialele cu care ne jucăm zilnic... Şi ne jucăm mult, am mutat grădiniţa în sufrageria casei noastre, în cutiile cu jucării, în cărţile din bibliotecă, în cutia cu pensule şi culori...
Ne e bine împreună şi sper ca în următorii ani să pot fi, în continuare, ghidul lor în această fascinantă - în egală măsură pentru ele şi pentru mine - călătorie a cunoaşterii şi autocunoaşterii. Am pornit alături de ele pe acest drum şi sper să nu fie nevoie să le "înrolez" în sistem prea curând... căci este o călărie mult prea frumoasă, ca să n-o parcurgem împreună!
