Cand se termina anul școlar, mama mă ducea mereu să îmi cumpere rochițe. Așa începea vara oficial. Închideam școala, puneam uniforma și cravata în cui și treceam pe hăinuțe vesele și colorate, numai bune de văzut marea, muntele și ulițele din satul bunicilor. Mama știa toate magazinele, de la Unirea, la Cocor, București, Victoriei, Materna și altele, unde doar ea era prietenă cu vânzătoarele, care ne păstrau cele mai colorate rochii. Se lăuda cu mine, cu notele mele multe de 10 și coronița frumos mirositoare, mai cumpăra pe sub tejgea câte un Impuls și ceva săpunuri poloneze, își scutura părul ei bogat și negru, mă lua de mânuță și plecam să căutăm și sandale. De fiecare dată ieșeam din magazin îmbrăcată cu o rochiță nouă. Mă învârteam fericită în fața oglinzilor de pe bulevarde și țopăiam din magazin în magazin. Nu mă plictiseam niciodată. Nici să probez și nici să mă plimb cu mama. După ore întregi de colindat magazinele, neobosite, mama mă ducea la cofetărie. Choix a la creme și ecler sau profiterol. Nu orice cofetărie. Pe Calea Victoriei, la parterul unui hotel, al cărui nume îmi scapă azi. Întotdeauna făceam asta doar noi două. Era între fete și pentru fete. Tata doar sponsoriza. Nu l-a deranjat niciodată, nu ne-a reproșat niciodată nimic. Se bucura și el de bucuria noastră.
Apoi au trecut anii, prea repede. Am trecut prin adolescență. Nu a fost pentru ea o perioadă foarte ușoară. Cred că nu a fost niciodată pregătită să mă vadă crescând. În sufletul ei am rămas la vârsta aceea a rochițelor colorate, iar mâna mea din mâna ei nu s-a desprins niciodată în sufletul ei.
(...)
