Nu-i așa că nu mai știe nimeni sentimentul ăla de “nu e niciodată destul” sau “nu sunt suficient de bun(ă)”? Așa-i? Mă gândeam eu :-). Ei bine, eu m-am cam “luptat” toată viața cu acest sentiment de insuficiență. Că aș fi putut face mai bine, mai mult, mai strălucitor. Ca-n reclame. Și acum, în izolare, m-am confruntat și încă mă confrunt cu impresia că toată lumea reușește ba să gătească mai mult și eu nici de ochiuri în tigaie n-am chef, să înceapă proiecte, să citească, să vadă milioane de filme și seriale, să, să ,să. Că la altul iarba e mai verde. Mi-am luat proiecte cât să nu le pot duce, de frica lipsei veniturilor, până am început să am pierderi de memorie și să nu mai știu ce am vorbit cu oamenii și ce am făcut cu o zi înainte. Am pus iar biciul pe mine cu grație. Din nou.
Până când am zis Stop! Uită-te în spate
