articol realizat de psihologul Monica Berceanu
Am văzut mii de poze cu bucuria venirii moșului. M-am uitat la toate cu drag, căci zâmbetul unui copil îți schimbă inima. Și m-am întrebat ce au primit cei care nu ne arată.
Și, în timpul în care așteptam să-mi spună cineva așa, din senin, răspunsul la întrebare, mi-am amintit de băiețelul care m-a făcut să plâng, de moș Nicolae, în urmă cu ceva ani.
Mi-a dat un cadou, apoi, când să ies pe ușa casei lui, mi-a întins o portocală, din cele primite de la Moșul.
– Nu, puiule, i-am zis, păstreaz-o tu, să te faci mare! Mie mi-ai dat deja cadoul.
Mă așteptam să o mănânce imediat, bucuros. Dar el s-a întristat și s-a dus într-un colț, să plângă.
M-am uitat nedumerită la mămica lui, și am întrebat din priviri ce se întâmplă.
– E trist pentru că nu ai primit de la el portocala. Din ce a primit el, a vrut să împartă cu tine.
Cu ochii în lacrimi, m-am descălțat și am îngenuncheat lângă el:
– Îmi pare rău că nu am înțeles ce vroiai să îmi spui. O să o mănânc acum, aici. Îți mulțumesc pentru că te gândești la mine și te rog să mă ierți.
(...)
Citeşte mai mult pe taticool.eu
