Terapia antifumat. Cum înveți să te dezveți cu Diana Vasiliu

Am citit "În sfârşit, nefumător", cartea lui Allen Carr şi am rezonat foarte bine cu agumentele expuse acolo.

- Care este profilul celor care renunţă cel mai greu la fumat?

Nu cred că există cazuri speciale. Cred însă că există oameni care încă nu se simt pregătiţi să facă acest pas sau oameni cu mecanisme de apărare foarte puternice şi rezistenţe virulente. Îi recunoaştem din modul în care se manifestă atunci când li se propune renunţarea la fumat sau când apar restricţiile în viaţa lor de fumători. Altminteri, clişee precum "fumez mult şi de mult timp, deci mă voi lăsa cu greutate" nu-şi au locul. Din experienţa mea ca terapeut, realmente nu există nicio legătură între cantitatea de ţigări fumate şi uşurinţa de a te lăsa de fumat.

- Ştiu o mamă care are doi copii: unul de 2 ani, altul de 3 ani. Nu-i este uşor cu ei. În plus, fiind înconjurată fumători, ajunge şi ea să fumeze aproape 2 pachete/zi. Ce sfat i-ai da?

Aş încuraja-o să se preţuiască pe sine mai mult şi să aibă mai multă grijă de ea. Viaţa cu doi copii, mai ales atât de mici, este foarte solicitantă şi e posibil să fi făcut din fumat un aliat, un sprijin, o oază de "eu cu mine" într-un ocean de trebuinţe ale altora. O văd foarte des în sesiuni, când discut cu mamele. Aş lucra cu acea mămică pe partea de regăsire de sine întâi şi abia apoi aş acţiona pe componenta de renunţare la fumat.

- Unii spun că nu se lăsă de fumat pentru că le-ar lipsi gestul. Cu ce ar trebui să-l înlocuiască?

Cu nimic. În sesiuni demontăm acest mit, al gestului. Nu suntem dependenți de mişcat mâna sus-jos şi de senzaţia unui obiect între degete, ci de un drog. Când fumătorii sunt rugaţi să mimeze gestul de a fumat fără să se folosească de ţigară, ci spre exemplu de un pix, constată că nu regăsesc nicio plăcere în gestul propriu-zis. Contează ce vine prin intermediul gestului, nu gestul în sine.

- Destule femei se tem că se vor îngrăşa. Mit sau adevăr?

Mit, în condiţiile în care nu simţi că pierzi un prieten, ci că scapi de un duşman. Mai clar, câtă vreme ne vom antrena voinţa în proces şi vom jeli pierderea iluzorie a unui prieten drag, vom tinde să înlocuim inconştient ţigările cu alt "prieten", care seamănă - mâncatul. Dacă însă ajungem să simţim eliberarea dintr-o boală odioasă, cum de altfel este fumatul, nu vom mai dori să-l înlocuim cu nimic, drept care nu vom suplimenta cantitatea de mâncare, drept care nu ne vom îngrăşa. Depinde mult în ce fel ne lăsăm de fumat. Eu lucrez în cea de-a doua modalitate.

- Ce presupune terapia anti-fumat “Allen Carr Easyway” pe care o promovezi în România?

Este o abordare complet diferită faţă de ce se promovează în general drept terapie antifumat. Propune o schimbare profundă de perspectiva în ceea ce priveşte fumatul, astfel încât, la finalul sesiunii, omul poate privi ţigara aşa cum este ea în realitate, nu prin lentila roz a propagandei industriei de tutun. În general, oamenii care vor să renunțe la acest viciu constată că, surprinzător, lăsatul de fumat nu este atât de dificil precum se spune. Mai mult decât atât, experienţa poate deveni una transformatoare, care să contribuie decisiv la dezvoltarea personală a omului şi în final, la maturizarea sa emoţională. Nu lucrăm cu voinţa omului, nu apelăm la trucuri ieftine de tip şoc, nu vorbim despre efectele nocive ale fumatului, nu apelăm nici la tertipuri emoţionale apăsând pedale de vinovăţie şi ruşine, nu vorbim despre motivele pentru care nu ar trebui să fumăm, pentru că le cunoaştem prea bine. În schimb, vorbim despre motivele pentru care, totuşi, fumăm. Ajungem să înţelegem cum funcţionează mintea noastră, ajungem să ne cunoaştem (atât cât se poate într-o astfel de terapie) şi învăţăm ce e de făcut pentru a nu ne mai reapuca de fumat.

- De ce te-ai implicat în coaliţia “România respiră”?

Mi-a fost greu să mă implic la început, pentru că, în calitate de terapeut antifumat, ştiu prea bine că interdicţiile nu ajută cu nimic fumătorii să se lase de fumat (cel puţin nu imediat, pe termen scurt se manifestă chiar o accentuare a consumului, marcat de frondă). Pe de altă parte, de asemenea ştiu că în psihologie se vorbeşte despre învăţarea timpurie a unor comportamente. Ori, în condiţiile în care societatea considera normal actul fumatului, un obicei (social), un ritual, o plăcere etc., ce şanse au generaţiile actuale să crească ştiind şi crezând altfel de lucruri? Că de fapt fumatul nu e un obicei social, ci o dependență. Mai mult decât atât, privind adulţii din jur cum se panichează atunci când le lipseşte tubul fumegător din gură, oare ce înţeleg şi învaţă copiii? Că ai nevoie de acel ceva pentru a te simţi bine, pentru a fi "întreg". Că singur nu poţi. Iar asta mi se pare cel puţin la fel de periculos şi de nociv precum noxele cancerigene care sunt emise de tubul fumegător cu pricina. La rândul meu, având copii, am constatat că, pe lângă ce-i învăţăm noi acasă, e foarte important şi ce văd ei în lume când ies din casă. Mi-am dorit foarte mult să nu mai văd adulţi care fumează lângă tobogane sau stând pe bănci în spaţiile de joacă şi fumând ţigară după ţigară aşteptând ca cei mici să termine joaca. Îmi doresc să nu mai simt pe holurile şcolilor iz de ţigară, iar substitutele parentale, modelele copiilor noştri din afara casei - învăţători, profesori, educatori - să-şi consume fumatul departe de ochii lor. În fine, mi-am dorit o redefinire a normalităţii, de fapt o revenire la normalitate. Pentru că toţi ne naştem nefumători, iar fumatul destul a fost privit ca o normă socială, când în realitate e doar un drog legal, inducător de iluzii care îi pot distorsiona fumătorului simţul realităţii. Pentru asta am decis să mă implic activ în Coaliţia "România Respiră" şi să pun şi eu umărul la această schimbare, atât cât am putut şi cu mijloacele de care am dispus.

- De ce vrei ca lumea să se lase de fumat?

Pentru că depăşirea unei dependențe, de orice fel, ieşirea din condiționare şi sclavie înseamnă creştere interioară. Şi cred că ne-am face tuturor un mare bine dacă am creşte fiecare, câte puţin, în fiecare zi.