Mă sună prietena mea plângând că părinții ei nu îi mai vorbesc de când le-a spus că vrea să își lase bărbatul. Dar ea nu mai poate, că omul căruia i-a jurat credință veșnică pe când era doar o puștoaică s-a schimbat fantastic în anii ăștia mulți de când sunt împreună, că s-a șters orice urmă de iubire, că vrea să își ia lumea în cap și că are mare nevoie de un umăr pe care să plângă, atât. Numai că părinții ei nu o sprijină deloc. Taică-su, în special, e foarte vehement: “Tu ți l-ai ales! Mi-ai cerut cumva părerea? Acum spăla-te pe cap!”.
Mai oameni buni, nu-i chiar așa. Când femeia și l-a ales, o fi fost un prinț pe cal alb, blând, iubitor, atent la nevoile ei. Și s-o fi schimbat omul între timp. Poate o bate, poate are o amantă (sau mai multe), poate își bea mințile, poate nu e un tată bun. Acum să stea lângă el și să îndure pentru ce a fost bărbatul asta odată?
(...)
