Am citit la un moment dat despre faptul că NU are un impact îngrijorător asupra copiilor. Din temeri de diverse feluri, părinții ajung să le interzică celor mici o mulțime de lucruri, iar ei dezvoltă frustrări și frici. Pentru că asta simt și din partea părintelui. Pe de o parte, mi se pare total firesc. Pe de alta, intervine întrebarea: cum evităm cuvântul NU într-o situație în care e foarte greu să îl ocolim?
Mi-am pus și eu întrebarea legată de acest NU. Încercam să-l ocolesc în conversații normale, cu adulți de vârsta mea, și îmi dădeam seama că e foarte greu să îl evit tot timpul. Și oare cum aș putea face asta cu propriul copil, când el vrea să experimenteze tot felul de nebunii în procesul de creștere prin care trece? Ei bine, timpul mi-a demonstrat că este vorba de un echilibru, de fapt. Scopul este să NU îi bombardăm pe copiii noștri cu acest NU, dar e perfect în regulă să îl folosim atunci când este cazul.
M-am gândit întotdeauna că acest NU, dacă este folosit, ar trebui să vină alături de o explicație pertinentă, pe măsura etapei de dezvoltare în care se află copilul nostru. În fond, nici nouă, adulților, NU ne place să auzim din partea cuiva un NU sec și… atât. Căutăm să aflăm un motiv al aparentului refuz, în așa fel încât să putem înțelege ce e de înțeles din fiecare situație.
Scopul este să evităm să îi bombardăm pe copiii noștri cu acest NU, dar e perfect în regulă să îl folosim atunci când este cazul.
Citeam declarația unui psiholog care spunea că un copil aude, în medie, de 400 de ori pe zi NU. Văleu! Nu știu cine a ajuns la concluzia aceasta, dar mi se pare de-a dreptul alarmantă. Personal, sunt adeptul parentingului cu blândețe și stau foarte bine la capitolul răbdare. Și înțeleg cât de important este să îi fiu alături copilului meu în tot acest proces de evoluție și descoperire a tuturor lucrurilor fascinante din jurul să.
(...)
