Sari la conținut

Vrem ce-i mai bun pentru copiii noștri. Dar nu vrem, poate, prea mult și uităm de ei?

Ieri, fiică-mea a clacat! Pur și simplu! Ca un computer vechi, depășit de noile softuri, căruia i s-au supraîncălzit circuitele. A izbucnit într-un plâns teribil, cu lacrimi mari de crocodil, de parcă crocodilii ar plânge vreodată. Dar ea plângea exact cu acele lacrimi. Și nu se putea opri. Creierul ei nu reușea să le transmită afurisitelor ălora de lacrimi să se oprească. Nu o durea nimic, nu avea nicio bubă, nu o jena burtica, nimic. Doar o trezisem din somnul de prânz mai devreme. De obicei, la prânz, doarme la grădiniță și noi o luăm acasă pe la șase seara.

Eu eram la volan, ea pe scaunul ei, în spate. Și niciun cuvânt de-al meu nu o liniștea. Și câteva minute bune a plâns încontinuu, fără ca eu să o pot liniști, fără să o pot lua în brațe. Și în toate acele minute, sufletul meu murea câte puțin.

(…)

Citeştemai mult pe taticool.eu
 

Articole relationate
Comentarii facebook
Comentarii
    Trimite un comentariu
    Sunt tătic necenzurat
    Abonează-te la newsletter
    Life.ro

    Înscrie-te în comunitatea mămicilor generoase!

    Evenimente Bucureşti