Sari la conținut

Cum l-am încurajat pe copilul nostru să-și recunoască fricile. Și cum asta l-a ajutat să și le diminueze

Sâmbătă am mers cu Mark pentru prima oară în viața noastră la o sală de cățărat. În timp ce eu eram la recepție cu diferite formalități, omul de acolo m-a rugat să-l întreb pe Mark ce număr la pantofi poartă, ca să știe ce ciupici să-i dea. Uitând pe moment numărul, m-am întors să-l caut pentru a-l întreba. Sala asta are o zonă în care te poți cățăra doar dacă ești asigurat cu echipament specific și una în care te poți cățăra liber până la o înălțime mai mică și unde cazi pe niște saltele. Deci, mă uit după copil și îl văd cățărat până în vârful zonei “ușoare” adică pe la vreo 3 metri și ceva, am aproximat eu.


– Mark, cât porți la pantofi?
– 32! a strigat el după care s-a aruncat fericit pe saltea, căzând ușor contorsionat și ridicându-se imediat, râzând.

După vreo 20 de minute de plimbat prin zona ușoară, a vrut să se urce pe un perete “adevărat”. Și, ancorat de tatăl unui prieten, copilul meu s-a urcat, de la prima tentativă, până pe la 8,5m (din nou aproximarea mea). Și am și poza drept dovadă. S-a mai urcat apoi până când oamenii ăia aproape că ne-au dat afară pentru că închideau.

S-ar putea a acest lucru să nu fie nimic extraordinar. Pentru voi. Dar pentru Iulia și pentru mine, fiecare cu fricile sale, multe, să ne vedem copilul de nici 6 ani, urcând până acolo din prima a fost un moment frumos. Ajungând acasă și povestind cu Iulia, la un moment dat o aud că-mi zice:
– Auzi, mai știi când Mark era mic și noi tot îi spuneam că e ok să-i fie frică și X-ulică ne spunea că să nu–i mai zicem așa, c-o să iasă un fătălău?

Da, mi-am adus aminte. Și nu doar X-ulică, ci mulți alții ne priveau cel puțin circumspect când Mark nu avea curajul să facă una sau alta și noi îi spuneam:
– Pare că ți-e frică.
– Da.
– Să știi că nu trebuie s-o faci, e în regulă. O s-o faci când altă dată.
– Dar aș vrea s-o fac.
– Atunci fă-o.
– Dar mi-e frică.

Și tot așa. Uneori își făcea curaj și încerca. Alteori, nu. Dar niciodată, NICIODATĂ, nu l-am forțat să încerce ceva atunci când îi era frică, chiar dacă asta însemna, de exemplu, săritul unui gard de doar 10 cm înălțime.

Și, dacă mă gândesc bine, au fost mai multe chestii pe care le-am făcut sau nu le-am făcut:
1. Nu am râs niciodată de el când nu i-a ieșit ceva sau când i-a fost frică să încerce ceva.

2. Nu l-am forțat niciodată să facă ceva doar pentru că Asta fac copiii curajoși sau pentru că Gigel a reușit, ce?, tu ești mai fraier ca el? sau pentru că Hai, moșmonditule, că râde lumea de tine!

3. Întotdeauna i-am luat apărarea în fața altora când nu a vrut să facă ceva, indiferent cât de simplu părea acel ceva.

4. L-am întrebat mereu dacă îi este frică și i-am spus că acest lucru e normal.

5. I-am povestit amândoi, cu fiecare ocazie ivită, despre fricile noastre și cum e absolut normal să îți fie frică.

(…)

Citește mai mult pe www.celmaibuntata.ro!

Articole relationate
Comentarii facebook
Comentarii
    Trimite un comentariu
    Sunt tătic necenzurat
    Abonează-te la newsletter

    Caloria.ro
    ..

    Înscrie-te în comunitatea mămicilor generoase!