Am 35 de ani. Tânără, nu? La 35 de ani unii sunt realizați.
Unii scriu de la 20 de ani și acum sunt experți.
Unii au făcut o facultate pe care au știut că o vor face dinainte de a se naște și acum au o carieră în față.
Unii nu au nici o facultate dar au știut ce să aleagă și acum au afaceri de milioane.
Unii s-au reprofilat și acum au lumea la picioare.
La 35 de ani unii sunt acolo unde și-au dorit să fie. Sunt împăcați profesional. Sunt fericiți.
La 35 de ani eu încă aleg calea cea grea. Și-am obosit. Aș vrea să fie mai ușor, totul. Măcar din când în când. Să primesc fără să mai trebuiască să fac nimic în schimb. Să POT să nu fac nimic. Măcar din când în când.
La 19 ani am plecat de-acasă în București. Scopul suprem a fost să mă angajez, să câștig banul meu și să fiu independentă. În frica disperată de a mi se lua libertatea nu-mi doream decât independența. Nu am visat să mă distrez, să ies în cluburi, să-mi fac iubit, să mă mărit. Eu visam serviciu.
►Citeşte şi Iertați o mamă care țipă, sufletul ei este fărâmi
Și la 20 de ani m-am angajat. Puteam fi casieră, puteam să vând cărți, să introduc date în calculator, să corectez lucrări, puteam face o grămadă de lucruri studentă fiind în primul an de facultate. Eu m-am angajat ca asistent social la Departamentul de copii abuzați. În loc să merg la petreceri, la 20 ani făceam teren prin Giulești Sârbi pe vremea când nici tramvai, nici autobuz și nici măcar străzi nu existau pe-acolo. Prin case dărăpănate, fără lumină și căldură, încercam să salvez copii bătuți cu zgarda câinelui, părăsiți în frig la -10 grade iarna, copii abuzați în toate felurile, pe care-i visam noaptea în camera mică de cămin.
La 23 de ani, când am cedat și am plecat aș fi putut să iau o altă cale. Eram tânără, în anul 3 de facultate. Cu toate astea, am plecat la un serviciu mai ușor emoțional, dar munceam 12 ore pe zi. Altfel, simțeam că nu-mi merit salariul de două ori mai mare ca cel de asistent social. Și-mi dădeam viața pentru job-ul ăla. Puteam să scriu, puteam să mă plimb prin parc, puteam să citesc. Eu însă alegeam să muncesc pentru a-mi câștiga libertatea, depunând un efort enorm. Ratam anii cei mai frumoși din studenție, în schimbul unor iubiri trădate la distanță și a nevoii mele de a simți greul pe umeri, responsabilitate, durere, suferință.
A nevoii de a demonstra constant cuiva că pot. Și orice secundă pierdută e semn de slăbiciune și ratare.
La 24 am plecat în Portugalia, să mă ocup de copiii defavorizați din războaiele din Africa. Am luat-o de la capăt. Cu limba, cu munca, cu adaptarea. Mi-a fost extrem de greu. Am intrat în depresie, am scris un roman în care am așternut toate frustrările mele ca să pot scăpa cu viață. Cel mai greu și cel mai greu era că nu lucram 12 ore. Puteam să mă opresc și să privesc în jurul meu. Iar eu nu știam să fac asta. Îl cunoscusem pe Cris care mă invita ba la munte, ba la mare, iar pe mine mă enerva. Eu trebuia să muncesc, să simt greul pe umeri, copiii să mă aștepte, să plângă pe umărul meu, să-mi povestească ororile războiului. Acolo era de mine. Nu în restaurantele unde mă invita Cris, în cadourile pe care mi le cumpăra, în promisiunile pe care mi le făcea.
