Am un sentiment că tocmai am început un frumos capitol pe acest blog. Acel tip de capitol pe care îl citești la altul și îți spui ”haha, funny, dar să nu mi se întâmple mie”. Nu, nu este despre cum aș fi putut să uit copiii la grădiniță sau despre cum încerc să extermin milioanele de furnici care mi-au invadat casa și care pentru Andre și Beatriz sunt adevărate exemplare de ”insectare” vii. Mai știți ce sunt alea?
Ca orice doamnă care se respectă, când îi pleacă soțul de acasă, care e primul lucru la care se gândește?
”Azi nu mai gătesc, yey!” Am un stres continuu cu mâncarea. Gătesc zilnic, mâncare proaspătă, care să dureze pregătirea fix 30-45 de minute (ca să am timp și de copii), să se facă ușor ca să implic copiii, să fie și gustoasă, neaparat cu carne și de când a venit căldura să se facă singură că eu sunt mereu în parc…. ați înțeles, nu? Nu mă întrebați de ce, poate o să intru în detalii cu altă ocazie.
După ce trec de euforia că nu mai trebuie să gătesc și voi face niște paste rapide cu ce e prin frigider (copiii mei ar mânca paste oricând, cu orice), trec la gândul doi – chem fetele la mine și bem ceva, mai povestim, mai alea-alea. Gând care niciodată nu se materializează pentru că toate fetele din ecuație au copii care nu dorm fără mamele lor. Scuzați-mi divagația – dar oricât de bine ar suna fraza aceasta, pe undeva e un pic tristă, recunoașteți! Adică, mamele, noi mamele, nu putem merge la vecina de peste drum să stăm la o șuetă de 15 minute, bine hai o oră pentru că ai copii. Pfuuuuu, la naiba cu Desperate Housewives! Păi alea puteau mereu, cu copii, cu copiii copiilor…..mereu se vedeau, se întâlneau, nu era nici un plod pe după fusta lor. Ca să nu mai spun, că aveau timp să și omoare pe careva, să-l și îngroape…..adică, pe bune?? Abia acuma înțeleg că totul e o minciună!!! De aia te face la cap televizorul. M-am uitat la 7 sezoane ca să îmi dau seama că e o făcătură! Urât!
Buuun, dacă mâncare nu trebuie să fac și fetele oricum nu au cum să vină, am decurs la Planul B.
Am stat și noi ca mamele în parc până abia ne mai puteam zări copiii pe tobogoane sau urlând ”maaaaaaaaamiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii” și toate trei răspundeam în cor ”Daaaaaa, iubitule!!!!”, fără să reperăm cine și pe cine strigă. Apoi, am realizat că Andre e plecat de mult în casă să se uite la desene, iar Beatriz suge cu nesaț la prima acadea din viața ei, probabil câștigată pe merit cu un pumn în freza posesorului.
Am reușit cu greu să plecăm care și cum pe la casa ei, ne mai rămăsese ceva de discutat, dar copiii ne urlau de foame.
Cum spuneam, am făcut rapid niște paste cu somon, timp în care Beatriz a reușit să facă a treia criză în ultimele 3 ore petrecute cu mine seara. A aruncat toate plușurile pe unde a văzut cu ochii, a aruncat o farfurie care îi stăstea în cale, apoi iar mi-a cerut niște biscuiți și pentru că am refuzat-o pe motiv că fac acum mâncare, a luat-o de la capăt. S-a aruncat pe jos, a început să se dezbrace, să tragă de mine…..că vrea măr, că vrea pară, că vrea biscuite, orice refuz era o palmă peste fața mea. Din cauza urletelor ei, Andre dăduse aproape de maxim televizorul, ca să acopere zgomotul. Mă mir că nu a venit vecina care acum o săptămână a făcut scandal că la ziua lui Beatriz copiii invitați făceau gălăgie, la mine în curte!
Când voi fi mare probabil voi deveni o sfântă, a răbdării. Fix ce nu aveam, voi avea cât să dau și la alții. Yuhu!
A dat Domnul și am terminat de făcut sosul cu somon, fiert 3 minute la foc maxim, cu una bucată copil de 12 kg într-o mână și cu altă lingură mestecând. Dacă mi-a trebuit vorbă cu fetele în parc!
A început tura doi – Beatriz nu vrea paste cu sos, vrea paste fără sos. Îi pun fără sos. Andre vrea și el fără sos. Îl rog frumos din tot sufletul meu să mănânce ce are deja în farfurie. Nu vrea. Vrea fără sos ca Beatriz. Respir adânc. Aș urla să mă audă Cris în Albania. Și aș mai urla o dată să mă audă toți sfinții. Și apoi…….mă abțin. Nu mai contează ce aș face eu.
Îi pun paste cu sos și lui Beatriz și îi explic că toată lumea mănâncă ce s-a gătit. De altfel, regula casei noastre! Nu văd de ce ar trebui modificată!!Beatriz urlă. Din nou. Nici nu știu a câta oară astăzi. Creierii mei oricum sunt pe ignor deja. Andre își pune mâinile la urechi și urlă – ”mă doare capul!” Printr-o schemă doar de mine descoperită, reușesc să îi ating buzele cu sosul de somon. Îmi iau o palmă peste ochi, dar îi place gustul de pește. Se așează liniștită la masă și începe să mănânce doar peștele! ”E bun, ninho, ninho” (peixinho – peștișor). Toată lumea e fericită.
(…)
Citește mai mult pe mamipetocuri.ro!
