Serile trecute am realizat ce tată groaznic am fost în ultimele luni. După o zi întreagă în care îl repezisem pe Mark pentru te miri ce, adică, de fapt, cam pentru tot sau pentru simplul fapt că exista în preajma mea, la un moment dat a făcut ceva ce iar m-a iritat și m-am adresat lui pe un ton nasol, din ăla care ne enerva și pe noi mereu cănd eram mici și îl auzeam la ai noștri. E, și în momentul acela l-am văzut pe Mark cum lasă capul în jos, resemnat, pe genul: “frate, nu fac absolut nimic bine!”. Nici nu cred că a fost ceva conștient la el, ceea ce e și mai rău.
M-am dus imediat și l-am luat în brațe și l-am ținut acolo, fără să îi spun nimic. Și de atunci încerc să fiu mai conștient și mai atent cu reacțiile pe care le am vis-a-vis de el. Dar ca să fiu cinstit, nu știu cât o să mă țină.
