Vinerea trecută, după ce l-am lăsat pe cel mare la școală, mi-am continuat drumul obișnuit către grădiniță. Când am ajuns în parcare, am zărit un loc liber exact în fața ei. M-am uitat de două ori să văd dacă nu cumva mi se pare și chiar am avut acel gând specific:
– Prea frumos să fie adevărat!
Ceea ce s-a și demonstrat ulterior, pentru că în timp ce eu mă îndreptat spre locul respectiv, vine o mașină din dreapta mea și trece milimetric de mine. Eu pun frână brusc, mașina se tot duce, eu reușesc să parchez.
Dar ghinion! Că mașina nu s-a tot dus cum mi-am imaginat eu, ci s-a oprit brusc ca să parcheze pe același loc spre care mă îndreptam eu. Da’ cine să-și dea seama la viteza cu care mergea pe străduța super îngustă?
Abia când am ieșit din mașină, am văzut-o oprită lângă mine și o doamnă urlând: că am făcut anume, că de ce am parcat că acolo voia ea să parcheze, unde să mai apuc eu să-i spun că nici măcar nu am văzut-o.
Ba că am văzut-o și am făcut anume. Asta o rodea pe ea într-o vineri dimineață. I-am arătat că sunt zeci de alte locuri de parcare și chiar erau, numai vreo 2 lângă noi, dar problema nu era locul, să ne înțelegem ci că eu aș fi fost mai șmecheră decât ea, cum s-ar spune în argoul de Pantelimon City.
Când am văzut că nu am cu cine să mă înțeleg, m-am întors și am plecat. Ea a parcat, într-un final, trei mașini mai încolo.
