Toată lumea din bula mea din online se miră de rezultatul alegerilor. De absența masivă la vot a tinerilor cu vârste de 20-24 de ani dar și de faptul că pe locul 2 a ieșit cine nu trebuia.
Eu nu mă mir deloc.
În 10 ani de online am înțeles că realitatea din teren este cu totul alta.
Am înțeles cât de ușor este să-ți setezi preferințele în online, să-ți alegi “prietenii” care au idei similare cu ale tale și cât de bine este când convingerile personale îți sunt validate și de alte persoane pe care apreciezi.
Când ieși din online, în schimb, viața arată cu totul altfel. E dură, e șocantă, e greu de înțeles.
Oamenii sunt greu de acceptat, cu comportamente și convingeri de care fugim atât de mult și de care încercam să ne refugiem atunci când fugim în online.
În jurul meu văd mulți bătrâni, care votează previzibil, așa că nu mă miră locul 2. Mă miră că nu a ieșit chiar pe 1, dacă știți la ce mă refer.
La fel nu mă miră absolut deloc absența la vot. Pentru că absolut toți părinții din România (știu, generalizez, dar excepțiile sunt atât de puține încât nu contează), au ca singur scop să-și trimită copiii în afara țării.
Pentru asta luptă încă din prima zi în care i-au născut și până ajung la vârsta școlară. Pentru asta îi meditează până în clasa a 8a, ca să între la un liceu bun de unde apoi să-și ia zborul spre o universitate “de afară”.
Pentru că după aceea să-și găsească un job bun și să-și facă un rost, într-o țară civilizată, în care ești respectat și în care merită să trăiești și să-ți crești copiii.
Pentru că România nu merită să-ți faci planuri cu ea.
Cei care au rămas, părinți și copii aproape adulți, sunt cei care nu au reușit încă să plece. Care sunt într-un fel de tranzit, în care toate eforturile lor se îndreaptă în a-și aranja o viață în altă parte și care nu au renunțat la gândul de a lăsa în urmă o țara care nu-i merită.
