În primii ani de școală, copilul nu învață pentru viitorul lui, pentru carieră sau pentru note. Învață pentru că îl atrage descoperirea. Pentru că are curiozitate, plăcere, dorință de a înțelege cum funcționează lumea. Această energie interioară – motivația intrinsecă – se poate consolida sau distruge ușor, în funcție de modul în care adulții o gestionează.
De ce recompensele nu funcționează pe termen lung
La vârsta de 6–10 ani, sistemul de recompense – dulciuri, bani, jucării, timp pe ecran – produce o formă artificială de motivație. Copilul nu mai învață pentru sensul propriu al activității, ci pentru beneficiul extern. În absența acestuia, interesul dispare. Studiile de psihologie educațională arată că, atunci când comportamentul e controlat prin recompensă, curiozitatea scade, iar plăcerea explorării se estompează. În timp, copilul devine dependent de validare și își pierde încrederea că efortul are valoare prin el însuși.
Frica nu educă, doar inhibă
Amenințările, pedepsele și umilirea nu disciplinează, ci condiționează. Copilul învață să evite greșeala, nu să caute înțelegerea. Frica de rușine sau de reacția adultului blochează gândirea flexibilă și duce la conformism. Elevul nu mai întreabă, nu mai riscă și nu mai gândește critic. În spatele copilului „cuminte” se ascunde, adesea, un copil anxios, cu imagine de sine fragilă.
Ce întreține motivația autentică
Motivația reală apare acolo unde copilul se simte competenent, autonom și important pentru ceilalți – cele trei nevoi psihologice de bază descrise de teoria autodeterminării (Deci & Ryan).
– Competența: copilul are nevoie să vadă progres, nu perfecțiune. Feedbackul trebuie să descrie efortul și strategia, nu eticheta („Ești deștept”, „Ești leneș”).
– Autonomia: libertatea de a alege modul de lucru, ordinea exercițiilor, partenerul de echipă sau chiar pauza. Controlul excesiv taie inițiativa.
– Relația: copilul are nevoie să simtă că învățarea e un spațiu de siguranță, nu de evaluare permanentă.
Cum se construiește în practică
– Prin curiozitate, nu prin presiune: întrebări, nu ordine. „Cum crezi că putem afla asta?” valorează mai mult decât „Rezolvă!”.
– Prin autenticitate: un adult pasionat de învățare, care citește, explorează și greșește, transmite implicit că a învăța e o activitate de viață, nu o obligație școlară.
– Prin relevanță: conținutul are sens dacă e legat de viața reală – un calcul aplicat la cumpărături, o poveste legată de experiențele proprii.
– Prin relație: tonul, răbdarea, atenția autentică a adultului sunt mediul în care motivația se dezvoltă.
Esența
Între 6 și 10 ani se formează nu doar abilități cognitive, ci și relația copilului cu ideea de învățare. Dacă învață pentru a fi acceptat, se va opri când nu va mai fi cineva care să-l premieze. Dacă învață din plăcere și curiozitate, nu se va opri niciodată.
Motivația pentru învățare nu se „construiește” prin tehnici, ci prin atitudinea adultului care transmite, zi de zi, că învățarea nu e o datorie, ci o formă de libertate.
Citește și Bullyingul la școlarii mici. Cum îți înveți copilul să răspundă sănătos
