Luni, 28 septembrie, mulți elevi din România au venit la școală îmbrăcați în negru. Nu pentru că acesta ar fi fost noul cod vestimentar, ci tocmai pentru a protesta față de posibilitatea introducerii uniformei școlare obligatorii.
Acțiunea a fost inițiată de Consiliul Național al Elevilor, după ce Senatul a adoptat proiectul privind uniformele școlare, iar inițiativa a ajuns la Camera Deputaților, care este forul decizional. Reprezentanții elevilor spun că nu au fost consultați și contestă unul dintre principalele argumente aduse în favoarea uniformei: că aceasta ar reduce diferențele sociale și bullying-ul.
Este important însă un detaliu: uniforma obligatorie nu a devenit, în acest moment, regulă generală în școlile din România. Proiectul se află încă în procesul legislativ.
Discuția nu este nouă. Am analizat recent argumentele pro și contra uniformei școlare. Protestul elevilor readuce însă o întrebare interesantă: cum au rezolvat alte sisteme de educație problema? Pentru că răspunsul este departe de a fi același peste tot.
În Anglia uniforma este obișnuită, dar statul tocmai a intervenit asupra costurilor
Dacă există o țară europeană asociată imediat cu uniforma școlară, aceea este Marea Britanie. În Anglia, decizia privind existența și forma uniformei aparține conducerii fiecărei școli, iar Departamentul pentru Educație încurajează folosirea ei. Argumentele oficiale sunt familiare și în dezbaterea românească: identitate comună, sentiment de apartenență, reducerea presiunii pentru haine la modă și estomparea unor diferențe sociale.
Dar experiența britanică arată și reversul problemei. O uniformă care ar trebui să reducă diferențele poate deveni ea însăși o cheltuială greu de suportat atunci când școala cere sacouri, pulovere, echipamente sportive sau alte obiecte cu sigla proprie, care trebuie cumpărate de la anumiți furnizori.
Din septembrie 2026, Anglia a introdus o limită legală: școlile primare nu pot cere mai mult de trei articole obligatorii cu însemne specifice școlii. În școlile secundare limita este tot de trei, cu posibilitatea unui al patrulea articol dacă acesta este cravata. Școlile trebuie, de asemenea, să faciliteze accesul familiilor la uniforme second-hand.
Este o nuanță importantă pentru discuția din România. Problema nu este doar „uniformă sau fără uniformă”, ci și cât costă, cine o produce, câte articole sunt obligatorii și dacă părintele poate cumpăra variante generice mai ieftine.
Franța a ales experimentul, nu uniforma obligatorie pentru toată țara
Franța oferă aproape imaginea opusă. Uniforma nu este obligatorie în școlile publice la nivel național. În 2024 și 2025, autoritățile franceze au derulat însă un experiment cu o „ținută comună” în aproximativ o sută de școli și unități de învățământ voluntare.
Ministerul francez al Educației a evaluat ulterior experimentul tocmai pentru a vedea ce efecte are asupra elevilor, familiilor și echipelor educaționale.
Modelul francez este interesant pentru că mută întrebarea de la „ne place sau nu uniforma?” la una mult mai concretă: ce se schimbă efectiv într-o școală după introducerea ei?
Dacă obiectivul este reducerea bullying-ului, de exemplu, acesta ar trebui măsurat. Dacă obiectivul este îmbunătățirea disciplinei sau a sentimentului de apartenență, ar trebui verificat dacă acestea chiar se modifică, nu presupus că se vor modifica pentru că elevii poartă aceleași haine.
În SUA, majoritatea școlilor publice nu cer uniformă
Nici în Statele Unite nu există o regulă națională prin care elevii să fie obligați să poarte uniformă. Datele Centrului Național pentru Statisticile Educației din SUA (NCES – National Center for Education Statistics) arată că, în anul școlar 2019–2020, 18,8% dintre școlile publice americane cereau uniformă.
Uniforma era mai frecventă în școlile primare decât în licee: aproximativ 21% dintre școlile primare raportau o astfel de cerință, față de 12% dintre licee.
Asta înseamnă că imaginea pe care o avem din filmele americane – copii în blugi, hanorace, tricouri și haine foarte diferite – are un corespondent real în sistemul public. Multe școli au însă dress code, adică reguli privind ținuta acceptată, fără a impune tuturor exact aceleași haine.
Diferența este importantă: poți stabili că elevul trebuie să vină la școală într-o ținută adecvată fără să îi spui exact ce cămașă, vestă sau pantalon trebuie să poarte.
Japonia este la celălalt capăt al spectrului
În Japonia, uniforma este puternic asociată cu viața școlară, mai ales în gimnaziu și liceu. Potrivit informațiilor publicate de Organizația Națională de Turism a Japoniei pe platforma sa dedicată educației, într-un sondaj realizat pe 1.800 de persoane, 94,5% au declarat că au purtat uniformă în gimnaziu și 88,6% în liceu. În școala primară procentul era mult mai mic, 20,3%.
Acolo uniforma are și o dimensiune culturală și istorică. Nu este doar o soluție contemporană pentru problema hainelor scumpe, ci face parte de multă vreme din identitatea școlară.
Asta arată și limita comparațiilor de tipul „în Japonia se poate”. O regulă vestimentară nu funcționează separat de cultura școlii, de relația elevilor cu instituția și de felul în care este construit întregul sistem educațional.
Australia arată o altă variantă: uniformă, dar cu vocea comunității
Uniformele sunt foarte răspândite și în Australia, însă regulile diferă între state și între școli. În New South Wales, de exemplu, școlile publice își stabilesc cerințele privind uniforma în consultare cu comunitatea școlară.
Regulile actuale cer ca uniformele să fie accesibile ca preț, confortabile, potrivite pentru diferite condiții meteorologice și să permită participarea copiilor la activități fizice. Politica prevede inclusiv opțiuni precum pantaloni și pantaloni scurți și încearcă să evite împărțirea rigidă a articolelor vestimentare în funcție de gen.
Este poate una dintre cele mai utile idei pentru dezbaterea de la noi: uniforma nu trebuie privită doar din față, în fotografia de clasă. Copilul trebuie să poată alerga în ea, să stea șase ore pe scaun, să nu îi fie foarte cald în septembrie și frig în ianuarie și să nu aibă nevoie de un dulap întreg de articole speciale.
Reduce uniforma bullying-ul? Cercetarea este mult mai prudentă decât discursul public
Acesta este probabil punctul cel mai sensibil al actualei discuții din România.
Ideea pare intuitivă: dacă toți copiii sunt îmbrăcați la fel, nu se mai vede cine are tricou scump și cine poartă haine primite de la un frate mai mare. Uniforma poate într-adevăr să facă mai puțin vizibile anumite diferențe vestimentare.
De aici până la concluzia că uniforma reduce bullying-ul este însă o distanță pe care cercetarea existentă nu ne permite să o parcurgem atât de simplu.
Education Endowment Foundation, organizație britanică ce sintetizează cercetarea din educație, consideră că baza de dovezi privind efectul uniformei asupra rezultatelor școlare este foarte slabă. Uniforma poate face parte dintr-o politică mai amplă privind cultura și disciplina unei școli, dar nu există dovezi solide că simpla purtare a ei îmbunătățește învățarea.
Un studiu publicat în 2022, realizat pe date de la 6.320 de copii din Statele Unite, nu a găsit, în general, comportamente sociale mai bune sau o prezență școlară mai bună la copiii din școlile cu uniformă comparativ cu cei din școlile fără uniformă. Cercetătorii au observat totuși un posibil avantaj privind prezența la școală în cazul elevilor proveniți din familii cu venituri mici.
Nici ideea că uniforma elimină automat diferențele sociale nu trebuie dusă prea departe. Copiii continuă să vadă pantofii, telefonul, ghiozdanul, vacanțele, banii de buzunar și multe alte semnale ale situației economice a unei familii.
Iar bullying-ul este o problemă de comportament și de climat școlar, nu una exclusiv vestimentară. Am explicat și ce ar trebui să se întâmple concret într-o școală atunci când un copil raportează bullying.
Uniforma are însă avantaje care nu trebuie demonstrate prin promisiuni exagerate
Există și argumente mult mai simple în favoarea ei.
Dimineața poate deveni mai ușoară pentru unele familii. Copilul știe ce îmbracă, părintele nu mai negociază ținuta înainte de plecare, iar presiunea de a veni permanent cu haine noi sau la modă poate scădea.
Uniforma poate face elevii unei școli ușor de identificat în excursii sau în afara instituției și poate crea o identitate vizuală comună. Pentru unii copii, acest lucru poate fi plăcut. Pentru alții, exact aceeași uniformitate poate fi resimțită drept o limitare a felului în care își exprimă identitatea.
Există și problema confortului. O analiză a cercetărilor despre uniforme publicată în Public Health Reviews atrage atenția că politicile prost concepute pot afecta activitatea fizică și pot crea probleme disproporționate pentru fete, copii din familii cu venituri mici sau elevi ale căror nevoi religioase ori culturale nu sunt luate în calcul.
Cu alte cuvinte, există o diferență enormă între un tricou simplu într-o anumită culoare, disponibil din orice magazin, și o uniformă rigidă alcătuită din sacou, cămașă, cravată, pantaloni sau fustă și echipament sportiv cumpărate de la un singur furnizor.
Poate întrebarea corectă nu este doar „uniformă: da sau nu?”
Experiența altor țări arată că există mult mai multe variante decât cele două extreme.
O școală poate avea uniformă completă. Poate avea doar câteva articole comune. Poate cere un tricou sau un pulover într-o anumită culoare și să permită familiei să îl cumpere de oriunde. Poate avea doar un dress code. Poate permite mai multe variante ale aceleiași uniforme. Poate organiza un sistem de uniforme second-hand. Și, mai ales, poate consulta elevii și părinții înainte să decidă.
Chiar Anglia, una dintre țările în care uniforma este profund înrădăcinată în cultura școlară, a ajuns în 2026 să limiteze prin lege numărul articolelor cu însemnele școlii pe care părinții pot fi obligați să le cumpere. Motivul este foarte pragmatic: uniforma nu își mai îndeplinește rolul de „egalizator” dacă devine ea însăși prea scumpă.
În România, dezbaterea este acum în plină desfășurare. Elevii care au venit în negru pe 28 septembrie nu au contestat ideea unei ținute decente la școală. Consiliul Național al Elevilor contestă obligativitatea propusă, argumentele potrivit cărora uniforma ar rezolva bullying-ul și, foarte apăsat, faptul că elevii spun că nu au fost consultați.
Poate că tocmai aici este una dintre lecțiile utile din sistemele pe care le privim adesea ca modele: nu contează doar ce poartă copilul, ci și cine stabilește regula, cât costă respectarea ei, cât de confortabilă este și dacă cei care trebuie să o poarte au fost întrebați ce cred despre ea.
