”Într-un așa sistem bolnav, mi-aș dori să NU am copil de 10 la școală!”. Aceasta este concluzia unei profesoare despre sistemul de educație din România.
Un dascăl care s-a retras de la catedră, după 34 de ani, din cauză că a simțit că schimbările abramburite din Educație mai mult au pus piedici decât să ajute în actul de predare. Acest dascăl este diriginta mea din liceu, un OM, un profesor de milioane, care a făcut tot posibilul să fie un adevărat #ProfesorPentruViitor, atât pe vremea comunismului, cât și după căderea acestui regim.
Dintre toate articolele din seria #ProfesorPentruViitor, cel pe care îl public astăzi îmi este cel mai greu să îl scriu. Și asta pentru că astăzi scriu despre… “mama mea din liceu”. Despre diriginta mea, pe care, fără exagerări, o consider ca o mamă. Pentru că așa am simțit-o din prima clipă. Pentru că a fost ca o mamă pentru noi, elevii ei de la liceul Costin D. Nenițescu. Practic, este primul dascăl pe care l-am sunat atunci când m-am decis să încep această campanie, #ProfesorPentruViitor. Este primul profesor care a răspuns întrebărilor mele și care mi-a spus că fac bine ceea ce fac prin acest demers.
Însă, pentru că îmi este atât de greu să scriu acest text despre EA, l-am ținut la “dospit” până când am simțit că pot lăsa subiectivitatea de o parte și pot scrie despre ea. Pentru un jurnalist, este un exercițiu greu: să scrii obiectiv despre o persoană pe care o iubești atât de mult. Voi încerca, așadar, să fiu cât mai obiectivă. Înainte de a trece la interviul propriu zis, vreau să v-o prezint pe “diriga” mea, doamna Livia Dișli (Iacob-Frâncu).
(...)
