La noi acasă, broccoli-ul era inamicul public numărul 1.
Morcovii erau „prea portocalii”, iar spanacul era direct „verde de supărare”.
Să-l fac pe copilul meu să mănânce legume părea, la un moment dat, un vis utopic. Mă oboseau strategiile, încercările, rețetele ascunse. Mă simțeam vinovată că nu reușeam să-i ofer „nutriția corectă”. Apoi, într-o zi, am renunțat la lupta și m-am așezat lângă el. Nu cu un bol de morcovi, ci cu curiozitate.
Nu l-am forțat. Am schimbat conversația.
În loc să spun: „Hai, mai ia o gură de dovlecel!”, am început să întreb:
— Dacă legumele ar avea superputeri, care crezi că ar fi puterea conopidei?
— Ce culoare ți-ar plăcea să aibă mazărea, ca să o guști măcar o dată?
Am transformat mesele în povești. Am acceptat refuzul fără dramă. Am mâncat legume cu plăcere în fața lui, fără să i le vâr în farfurie. Și am așteptat.
Citește și Copilul tău refuză legumele? Iată 3 rețete delicioase prin care îl poți convinge
Copiii nu sunt roboți. Sunt mici exploratori.
La un moment dat, l-am lăsat să se joace cu un ardei gras întreg. A făcut din el o mașinuță, apoi un monstru, apoi... l-a gustat. Pe furiș. Cu o sprânceană ridicată. Nu i-a plăcut. Dar l-a gustat din nou o zi mai târziu.
Apoi a descoperit că îi plac castraveții. Că poate înmuia morcovii în humus „ca un ninja în sos secret”.
Că mazărea e amuzantă când o scapi pe jos (și uneori, o mai și mănânci).
Trei lucruri care, în cazul nostru, au făcut diferența:
-
Am scos presiunea din ecuație. Nicio legumă nu merită o ceartă.
-
Am pus legumele la mijlocul mesei, nu în farfuria lui. Curiozitatea e mai eficientă decât comanda.
-
L-am implicat. În spălat, în tăiat cu un cuțit sigur, în alegerea de la piață. Legumele descoperite cu mâinile sunt mai puțin „străine”.
Nu, nu mănâncă tot.
Are zile în care cere doar orez și pâine. Și zile în care roade morcovi cruzi de parcă ar fi prăjituri. Dar nu mai avem tensiune la masă. Și asta e mai valoros decât orice gram de fibre.
Poate că „împrieteneala” cu legumele nu vine din nutriție, ci din joacă, autonomie și timp.
Nu e o victorie ușoară, dar e una care se construiește cu răbdare. Și cu un pic de umor.
Citește și Povestea unei mame: Cum să ai un start bun în (auto)diversificare. Bebelușul care papă tot
