Nu cu mult timp în urmă am fost cu copila și bărbatul din dotare la țară, în casa unde au locuit bunicii mei și unde a fost și este în continuare o grădină imensă. Nu mică mi-a fost mirarea să constat că lucruri absolut banale pentru noi, cei care am crescut la țară, sunt surprinzătoare și chiar fascinante pentru copiii noștri crescuți pe asflat, între blocuri de beton.
Mi-am dat seama că e un adevărat mister pentru copiii noștri locul din care provin alimentele care ajung la ei în farfurie, în momentul în care a văzut niște pahare cu răsaduri pe un pervaz al casei.
-Mami, ce e în paharele alea?
-Roșii, ardei, vinete… Nu știu, o mai întrebăm pe mamaie.
-Eu nu le văd…
-Ce?
-Ce ai zis tu!
-Roșiile, ardeii, vinetele?
-Da
-Păi deocamdată sunt niște plăntuțe mici, le va pune mamaie în grădină și acolo or să crească și vor face legume.
M-am uitat la fățuca ei, nu părea deloc convinsă de ce-i ziceam, dar pentru că a strigat-o verișoara ei să meargă la joacă, a lăsat baltă discuția asta ciudată și deloc credibilă cu mine. Nu avea rost să insist atunci, în schimb, în zilele în care am mai stat acolo am luat-o cu noi în grădină cu fiecare ocazie, am lăsat-o să pună arpagic, să pună porumb, să pună din răsaduri. Fără pretenții, așa cum a putut și fix cât a avut chef. Aveam pământ sub unghii de nu reușeam să-l scoatem nici cu periuța, dar entuziasmul era maxim. Și la ea, și la noi.
Citeşte şi Stresul in sarcina are impact asupra generatiilor viitoare
