“Anul ăsta tragem tare. E ultimul de școală primară și trebuie să meargă la o școală bună într-a cincea. Acolo e nevoie de calificative mari și dă și-un test”. “Gata, burta pe engleză. Planul e Coșbuc sau ceva similar”. “Ar fi grozav să aibă medie de mate-info, IT-ul e de viitor”. Ascult mirată, dar și c-un pic de admirație discursurile părinților din jurul meu. IT, engleză, programare, drept. Cei mai multe par să știe foarte exact ce vor face copiii lor în viitor. Mai că i-aș ruga să îmi schițeze și mie ceva, așa de bine par să se descurce. Îmi dau apoi seama că eu nu am un plan pentru copilul meu.
O încurajez să își urmeze pasiunea, o ajut să descopere cât mai multe, dar nu am niciun plan
Nu am habar dacă e bine să rămână la școala actuală sau să alegem o școală “vocațională”. Mă întreb dacă e în regulă că nu am insistat cu engleza și dacă va fi mai putea recupera. Mă gândesc dacă facem bine că nu o direcționăm către specializări care se traduc în meserii “bănoase”, ci o lăsăm să facă ce îi place. Mi-e teamă că o să vină într-o zi și o să ne întrebe “de ce nu m-ați obligat să fac X sau Y, ca să îmi fie bine acum”?
Mă gândesc apoi la toți copiii generației mele
Toți avocații forțați, toți inginerii chinuiți, toți contabilii cu suflet de artist. Toți cei care au făcut o meserie de gura părinților și s-au trezit la 35-40 de ani că drumul nu îi mai reprezintă. Că de fapt nu a fost niciodată calea lor, așa că își dau demisia și își descoperă sau urmează pasiunile. Mai toți au avut un plan bine definit de alții și rând pe rând l-au abandonat.
