În ultimii patru ani, prin intermediul atelierelor de creație florala, am ajuns în multe școli din București, de stat și private. Am interacționat cu copii de la pregătitoare până la gimnaziu. Am avut clase cu puțini copii și clase de 35. Am privit chipuri fericite, luminoase, dar am văzut și scântei care piereau din ochi, mâini cum se frământau sub povara rușinii, capete ce se plecau greoi în piept, luând cu ele inocența, curiozitatea, bucuria.
Am văzut învățători dăruiți, cu har și tact. Din păcate, am văzut mult mai multe cadre didactice tributare unor practici “tradiționale”, atât de dăunătoare copiilor.
Între ele, la loc de cinste este mândria absurdă “e atât de liniște, că se-aude musca!”
De cele mai multe ori, liniștea vine din frică, nu din respect. Din umilință, nu din înțelegere. Aduce cu ea chipuri resemnate, priviri lăsate în pământ și teama de exprimare. Așa se ajunge de la copii plini de inițiativă și de curiozități, la copii care își înghit cuvintele și preferă să nu mai afle nimic în plus. De la copii care pun întrebări – unele din ele prostești, din perspectiva adulților, la copii care se mulțumesc cu ceea ce li se spune, devin obedienți și își reprimă orice deschidere.
(...)
