Scena e familiară multor părinți: copilul se plânge că nu mai vrea să meargă la antrenament. Face scene la plecarea de acasă, spune că urăște sportul, că e obosit, că nu înțelege de ce trebuie să continue. Dar odată ajuns în bazin — sau pe teren, sau la sală — se transformă complet. Înoată, se joacă cu colegii, iese fericit. Și a doua zi o ia de la capăt cu plângerile.
Ce faci ca părinte în această situație? Insistați și riscați să deveniți „cel rău"? Cedați și îl lăsați să renunțe? Undeva între cele două extreme se află un răspuns mai nuanțat — și psihologia sportului are câteva lucruri utile de spus despre asta.
De ce spune copilul că nu mai vrea, deși în realitate se bucură
Primul lucru de înțeles este că rezistența față de activitate și plăcerea din timpul activității pot coexista perfect. Nu e o contradicție, e psihologie normală.
Copiii — mai ales cei mici — trăiesc în prezent. Dacă în momentul în care trebuie să se pregătească de plecare le e comod pe canapea, creierul lor calculează simplu: acum e bine, acolo va fi efort. Anticiparea efortului este neplăcută, chiar dacă experiența în sine nu este. Adulții funcționează la fel — câți dintre noi am ezitat înainte de o alergare matinală și am fost bucuroși că am mers după ce am terminat?
Rezistența la plecare nu înseamnă neapărat că sportul e greșit pentru copilul tău. Înseamnă că copilul nu a dezvoltat încă acea capacitate de a anticipa satisfacția viitoare — o abilitate care se formează în timp, tocmai prin astfel de experiențe repetate.
Când rezistența e un semnal de ignorat
Există o serie de contexte în care rezistența față de sport este normală și nu ar trebui să dicteze decizia:
Oboseala de moment. Copiii obosiți protestează față de orice schimbare de activitate. Dacă rezistența apare în special după o zi lungă de școală sau în perioadele aglomerate, cauza e mai degrabă energia scăzută decât dezgustul față de sport.
Confortul imediat vs. efortul anticipat. Dacă, odată ajuns la antrenament, copilul participă activ și iese bine dispus, rezistența de acasă e comportament de tranzit, nu semnal real.
Faza de platou. În orice sport există momente când progresul încetinește și antrenamentele devin repetitive. Acestea sunt momentele în care mulți copii vor să renunțe — și tocmai atunci perseverența are cel mai mare efect formativ, dincolo de sport.
Influența grupului. Dacă prietenii nu fac sport sau fac altceva, copilul poate simți presiunea de a se conforma. Nu e un motiv suficient pentru a abandona o activitate valoroasă.
Când rezistența e un semnal de luat în serios
Nu orice rezistență poate fi ignorată. Cercetările în psihologia sportului identifică câteva situații în care renunțarea este, de fapt, răspunsul sănătos:
Anxietate persistentă legată de performanță. Dacă copilul manifestă teamă reală înainte de antrenamente sau competiții — nu nervozitate normală, ci anxietate care îi afectează somnul, apetitul sau starea generală — e un semnal că mediul sau așteptările sunt prea presante.
Relația cu antrenorul. Studiile arată că relația cu antrenorul este unul dintre cei mai importanți predictori ai abandonului sportiv la copii. Un antrenor care recurge la critici repetate, comparații între copii sau presiune excesivă poate transforma orice sport într-o experiență negativă. Dacă copilul menționează frecvent interacțiuni neplăcute cu antrenorul, investigați înainte să trageți concluzii.
Lipsa completă de plăcere în timpul activității. Dacă copilul nu se bucură nici în timpul antrenamentului — nu doar înainte — și acest lucru persistă pe o perioadă mai lungă, e un semnal diferit față de simpla rezistență la plecare.
Semnale fizice. Dureri recurente, oboseală cronică sau scăderea performanței pot indica suprasolicitare. Corpul comunică uneori ceea ce copilul nu poate articula verbal.
Citește și La ce vârstă este copilul pregătit pentru înot și alte activități acvatice?
Ce spune psihologia: autonomia contează enorm
Unul dintre cele mai solide cadre teoretice din psihologia sportului — teoria autodeterminării, dezvoltată de Deci și Ryan — identifică trei nevoi psihologice fundamentale care determină dacă un copil rămâne sau abandoneaza o activitate: competența (să simtă că progresează), apartenența (să se simtă parte dintr-un grup) și autonomia (să simtă că are un cuvânt de spus).
Autonomia este adesea cel mai neglijat element în deciziile părinților. Copilul care simte că sportul i-a fost impus, că nu are nicio alegere și că opinia lui nu contează va dezvolta o motivație externă — merge pentru că trebuie, nu pentru că vrea. Această motivație e fragilă și se erodează în timp.
Asta nu înseamnă că lăsăm copilul să decidă tot. Înseamnă că îl implicăm în conversație: ce nu îi place, ce l-ar ajuta, cum ar putea fi altfel. Uneori soluția nu e să renunțe la sport, ci să schimbe grupul, antrenorul sau programul.
Un ghid practic: întrebările care ajută
Înainte de a lua orice decizie, câteva întrebări utile:
— Cum e copilul în timpul activității, nu înainte și nu după? — Rezistența a apărut brusc sau s-a instalat treptat? — A spus ceva concret despre ce nu îi place — un coleg, antrenorul, un exercițiu anume? — Are alte activități care îi produc bucurie autentică, sau rezistența e generalizată? — Câtă presiune vine, conștient sau nu, din partea ta ca părinte?
Ultima întrebare e incomodă, dar importantă. Cercetările arată că presiunea parentală — chiar și cea exprimată cu bune intenții — este unul dintre principalii factori care duc la abandon sportiv și la asocierea negativă cu mișcarea fizică pe termen lung.
Când e în regulă să renunți
Renunțarea nu e întotdeauna eșec. Psihologii sportului atrag atenția că abandonul a fost mult timp tratat ca o problemă de rezolvat, când în realitate poate fi uneori un răspuns sănătos și adecvat vârstei.
Dacă după o conversație sinceră cu copilul — nu în momentul de rezistență, ci într-un moment neutru — reiese că sportul nu îi aduce nimic bun, că experiența e predominant negativă și că există o altă activitate pe care și-ar dori să o încerce, renunțarea poate fi o decizie matură, nu o capitulare.
O regulă de bun simț frecvent invocată: dacă ați luat un angajament față de un club, un antrenor sau o echipă, finalizați sezonul sau perioada angajată. Aceasta îl învață pe copil că există consecințe ale deciziilor și că responsabilitatea față de ceilalți contează — fără să îl condamne pe termen nelimitat la o activitate care nu i se potrivește.
În loc de concluzie
Nu există un răspuns universal la „insistăm sau ne oprim?" Există însă o diferență clară între rezistența de tranzit — normală, gestionabilă, uneori valoroasă tocmai pentru că o depășești — și suferința reală, care nu dispare odată ajuns la antrenament.
Copilul care se plânge la plecare și înoată fericit în bazin îți spune, de fapt, că sportul nu e problema. Problema e tranziția dintre confort și efort — și asta e ceva ce merită construit împreună, nu evitat.
Citește și Înotul la copii. Ar trebui să ducem copilul la bazin și iarna?
