Există un moment în sarcină când îți dai seama că nu mai ești persoană întreagă în ochii celor din jur. Devii „burta”. Intră cineva pe ușă, te salută în doi timpi: o privire fugară spre tine, apoi atenția se mută direct pe rotunjimea de sub tricou. Îți vorbesc, dar nu ție. Îți pun întrebări, dar de fapt le adresează cuiva care încă nu are voce.
„Ce faci, puiule? Cum ești acolo?” – întreabă prietena care altădată voia să știe cum mă simt eu după o zi lungă. „Să-i pun mâna, să văd cum mișcă?” – întreabă vecina, ca și cum burtica ar fi un obiect public, un parc de distracții la care se ia bilet pe loc. Eu stau lângă, zâmbesc mecanic și mă întreb când am dispărut din propria poveste.
La început e amuzant. Te gâdilă atenția, îți place să vezi emoția oamenilor, să simți curiozitatea lor. Dar apoi realizezi că ți se fură ceva subtil: locul central. Nu mai ești femeia care iubește, care lucrează, care obosește, care râde. Devii recipient. Toată lumea se raportează la „el” sau „ea”, ca și cum tu ai încetat să mai exiști separat.
E un sentiment ciudat, de invizibilitate paradoxală. Ești mai vizibilă ca niciodată – nu mai poți intra într-o cameră fără ca toți să remarce burtica – și totuși, ești mai invizibilă ca oricând, pentru că atenția nu e pe tine. E pe viața care ți se întâmplă înăuntru.
Și da, e minunat să știi că oamenii așteaptă împreună cu tine, dar e și greu să vezi cum întrebările despre tine dispar. Cum „Ce mai faci tu?” se transformă în „Mișcă? Doarme? Câte kilograme are deja?”. Eu? Eu obosesc, eu mă îndoiesc, eu mă schimb în fiecare zi. Și uneori mi-aș dori să mi se recunoască asta, nu doar burta.
Poate că asta e una dintre cele mai neașteptate lecții ale sarcinii: să accepți că oamenii îți văd corpul înainte să-ți mai vadă sufletul. Și că trebuie să-ți găsești singură vocea, să spui „Hei, sunt și eu aici”. Pentru că înainte să fiu mamă, sunt femeie. Și nu vreau să dispar în spatele propriei burți.
