După ce am născut, copilul meu a fost controlat:
Se atașează bine la sân?
Face icter?
Ia bine în greutate?
Crește de ajuns?
Circumferința capului cum e?
Șoldurile cum sunt? Facem ecografie!
Totul se învârte în jurul copilului. În jurul sănătății lui. Ceea ce mă bucură enorm.
► Citește și: Scrisoare emoționantă a unei mame, către corpul ei postpartum
Dar... mamele? De ele cine întreabă?
Poate sânii o dor. Sângerează. De ce o condamnăm că “nu vrea să alăpteze?”
Poate o doare burta. Foarte tare. Sau poate nici nu poate sta în șezut, de durere.
Nopțile cum îi sunt? Mai poate?
Dar psihic? Rezistă schimbării? Cum se simte să stea 24 din 24 între aceiași pereți? Să nu iasă din pijamale cât e ziua de lungă? Și noaptea?
Fizic? Se poate uita în oglindă? A reînvățat să se iubească? A înțeles că micile imperfecțiuni sunt dovada că a găzduit un suflet de om? A acceptat asta?
Cum îi e ca EA să nu mai existe? Cum își acceptă noua viață? Noua imagine? Noua identitate? Cum percepe faptul că ea nu mai este centrul propriului ei univers?
► Citește și: Admiră nou-născutul. Numai nu uita de mamă...
Mamele... mamele devin invizibile. Cuvântul “mamă” vine la pachet cu existența unui copil, trăgând parca o cortină peste acela de “femeie”. Și nu, nu e bine deloc!
Întrebați mama ce mai face ea, ca femeie. Cum se simte. Ce nevoi are. Și reamintiți-i că în scurt timp va redeveni cea care a fost. Aceeași EA, dar cu sufletul mai plin. Cu inima mai mare.
► Citește și: Burtica după naștere este dovada că acolo a crescut un suflet de om
