Când ești pasionat de munca ta, cu greu îți poți imagina că ceva îți poate face rău. Muncești mult, dai totul de la tine. Găsești satisfacții și te bucuri de rezultate. De multe ori, lași deoparte nevoile tale și viața ta personală, ca să fie bine acolo. Devine cel mai important lucru al vieții tale, îți pui toată energia și toate resursele în el. Deși, de cealaltă parte, ai tăi vor să petreceți timp împreună, tu n-ai mai văzut un film nu știi de când și nu ai mai avut vacanță de câțiva ani.
Pe nevăzute, apare oboseala, deși tu o ignori. Iar orele de odihnă sunt înlocuite tot mai mult cu muncă. Și, într-o zi, te întrebi cine ești tu și de ce faci asta. În oglindă vezi o persoană străină și ciudată. Îți dai seama că nu îți mai place nimic din ce faci. Dar cum să renunți? Ai ditamai rata de plată și doar nu o să mergi la soț sau la părinți să le spui că tu nu mai vrei să muncești.
Povestea mea despre burnout
Eu sunt una dintre persoanele afectate de sindromul burnout. La unul dintre joburile pe care le-am avut de-a lungul timpului, pentru care ajunsesem să trăiesc. Respiram job, deși aveam familie și viață personală. Ai mei îmi spuneau mereu că nu e bine, că e doar un job. Dar îmi plăcea mult ce făceam. Dar după 4 ani și ceva acolo, mă epuizasem psihic și fizic. Uzura mă amprentase, nu mai puteam nici să mă concentrez. Mâncam prost, repede, orice îmi pica în mână. Dormeam prost. Nu aveam nici 5 minute ale mele. Uneori, simțeam că sunt ca o mașină, deși culmea, trebuia să fiu creativă. Dar simțeam că nu mai e capul meu. Nimic nu îmi mai aducea bucurie. Munca mă epuizase, sănătatea mea era șubredă, iar analizele țipau. Simțeam că nu mă mai motivează nimic și nu mai vedeam scăpare. Mai mult, stima mea de sine era făcută ferfeniță. Când mi-am dat seama că nimic din ce mă adusese acolo nu mai exista - nici pasiunea pentru proiecte și nici loialitatea pentru oameni, am zis stop.
(...)
