Când pleacă copiii și nepoții de la mine, mereu rămân cu inima goală și sufletul pustiit.
Au plecat nepoțeii mai repede decât au fost programați fiindcă la București a venit zăpada din belșug, iar la noi nici un fulg.
Însă în urma lor la nici o oră a venit un vânt furtunos și cerul s-a închis într-un gri intens. Eram convinși că se va pune și la noi pe nins.
Mai să-i chem îndărăt la zăpada care era gata să cadă.
Pe la 17 a început să ningă, vântul însă care nu se oprea o duceau în toate părțile într-un dans frenetic.
Am stat așa în mijlocul curții ca atunci când eram copil să privesc îndeaproape cum zburdă în toate părțile fulgi mari de nea.
Și parcă era pentru prima dată în viață când vedeam așa ceva și mă gândeam cu părere de rău la nepoți că s-ar fi bucurat și ei acum dacă mai erau. “Maine sigur o să fie zăpada mare și la noi”, mi-am zis în gând.
Însă după o oră totul a încetat.
Vântul nu a mai suflat, norii s-au risipit de nici unul nu mai zăreai pe cer, iar fulgii au devenit repede o amintire, fiind toți topiți la contactul cu tera noastră mult prea încălzită de frenezia oamenilor.
Și a trecut aproape o săptămână de bucurie și chiote.
O săptămână în care...
(...)
