În cartierul nostru, există o casă mare și frumoasă, cred că e cea mai mare din zonă. Are o grădină superbă, o piscină imensă cu pod deasupra și cu multe jucării gonflabile care plutesc în apă, un jacuzzi, o zonă de jucat baschet și plimbat cu bicicleta la intrare, plus alte minunății care se zăresc prin gard. Ori de câte ori trecem pe acolo, Albert mă întreabă dacă nu e de vânzare casa, să o cumpărăm noi, că să ne bălăcim toată ziua în piscină.
Tot la noi în cartier, există o casă care, de zece ani de când ne-am mutat aici, este în construcție. O casă micuță cu o curte la fel, cu pereți netencuiti și cu gard din sârmă. Au și ei piscină, doar că e dintr-aia gonflabilă și adâncă pentru o baie la picioare și atât.
În casa mare, nu am văzut niciodată mișcare. Trec zilnic prin dreptul ei, e în drumul meu: curtea e mereu goală, piscina la fel. Nu râde nimeni, nu se balaceste, nu stă la soare, nu se joacă. Casă e locuită, au cel puțin un copil, dovadă jucăriile și bicicletă mică din curte, seara se văd lumini aprinse, vine cineva să tundă iarba, totul e îngrijit la milimetru, piscina e și ea curățată, se golește toamnă, se reumple cum vine căldură. Doar că nu pare să se bucure cineva de toate astea.
În casă mică, în schimb, văd mereu forfotă și aud cum se împletesc glasuri vesele de copii și adulți. Seară fac grătar și apoi îi văd cum se joacă împreună sau cât mamă întinde rufele și tatăl își face de lucru prin grădină, copiii țopăie în jurul lor. În weekenduri își răcoresc picioarele în apa din piscina gonflabilă și se bronzează întinși pe unicul petic de iarbă din curte. Stau mult acasă și pare să le fie tare bine așa, e o armonie acolo care îți face poftă de viață.
(...)
