Acum mai bine de 15 ani am cunoscut o fată tare frumușică de care m-am îndrăgostit. O îndrăgosteală care s-a transformat destul de repede într-o dragoste mare, mare de tot. O dragoste care a trecut cu brio testul anilor și care a rezistat tuturor vicisitudinilor. Și când spun vicisitudini, aș vrea să fie clar că mă refer la toate momentele ei de pierdere a rațiunii, la toate toanele ei gratuite și degeaba îndreptate împotriva mea, la nervii ei răbufniți din senin la adresa mea și, practic, la tot ce e legat de nebunia ei feminină, de neînțeles pentru un bărbat.
Revenind, o iubesc pe Iulia foarte, foarte tare. Știu cât sunt de norocos și, mai mult, era o vreme în care eram convins că nu există dragoste mai mare ca aceasta și nu voi mai iubi pe nimeni așa cum o iubesc pe ea…
Și apoi a apărut copilul nostru.
Și iubirea mea pentru Iulia a rămas la fel de mare și de puternică și de frumoasă. În aceeași măsură în care a devenit un fel de pistol cu apă dacă o pun lângă dragostea pentru copil. Oricât m-am străduit (și chiar m-am străduit) să mi le imaginez ca fiind cât de cât egale, nu sunt. Sigur, aș putea pretinde că sunt, dar (m-)aș minți.
