N-o să uit niciodată primul nostru Crăciun, împreună. Știam puține lucruri unul despre altul, ne cunoscusem cu doar 1 an în urmă, dar voiam să ne impresionăm unul pe altul cu darurile de sub brad. El mi-a oferit o perie de păr, pe care o am și in zilele noastre, deși au trecut 17 ani și eu i-am luat un pulover de lână, care i-a plăcut maxim și pe care încă îl păstrează. Punct ochit, punct lovit.
La al doilea, am dat-o în bară. Devenisem oficial “împreună” (adică ne luasem la primărie și la biserică), iar mama se întrecuse pe sine cu sarmalele ei de concurs, cu mult sos roșu, așa cum îmi plac și în ziua de azi. Dar nu pentru asta o să țin minte Crăciunul ăla toată viața, ci pentru că am reușit să mă supăr ca măgarul pe sat fix în seara de Ajun. A vrut omul să îmi facă surpriza surprizelor și să îmi ia cosmetice pricopsite, iar eu m-am supărat că nu mi-a plăcut… nuanța rujului. În apărarea mea, recunosc totuși că aveam 24 de ani, iar culoarea rujului era o chestiune existențială, vezi bine! A înțeles și el, așa că de-atunci n-am mai văzut în viața mea cosmetice de la el. Bine măcar că n-a renunțat cu totul să-mi mai ia cadouri, la ce tevatură am făcut. Parol, nu e de glumă cu darurile de Crăciun.
(...)
