Cea mai grea perioadă de când sunt mamă a fost, fără nici un dubiu, până când au împlinit copiii 4 ani.
Aceea în care nu mergeau, apoi abia mergeau, apoi nu mâncau, se trezeau noaptea, nu vorbeau, vorbeau dar nu înțelegeam ce doreau și tot așa.
Iar cel mai urâcios lucru pe care tot îl auzeam a fost:
– O să-ți fie dor de timpurile astea!
Și l-am auzit de mi s-a luat. Și în loc să mă liniștească, mai rău mă enerva.
Pentru că dacă pe mine mă enervează că-s obosită moartă, lasă-mă să-mi duc frustrarea până la capăt. Lasă-mă să mă plâng, lasă-mă să urlu, lasă-mă să mă exprim. Normal că o să-mi fie dor. Toată lumea știe că mamelor li se face dor cu copilul lângă ele, darămite peste 2-3 ani. Deci, dacă-i evident, nu-l amintești. Că e ca și cum nu e evident, iar mama o ia personal.
Apoi, acest ”o să-ți fie dor” sună ca o amenințare. Ca și cum trebuie să fim recunoscătoare pentru tot ce se întâmplă în viața noastră de mamă, de la a fi tăiate pentru a naște până la sfârcuri sângerânde și dureri inimaginabile.
(...)
