“Oare o să-mi iubesc al doilea copil la fel de mult ca pe primul?
Oare pot iubi doi copii?
Oară o să pot fi o mamă bună pentru amândoi?
Oare nu o să îl aleg întotdeauna pe unul... în defavoarea celuilalt?
Oare îmi vor ajunge cele doi mâini? O singură inimă?”, sunt doar câteva dintre întrebările pe care mi le-am pus, când am văzut pentru a doua oară două liniuțe pe testul de sarcină.
► Citește și: Dumnezeu știa că nu voi fi perfectă, dar, cu toate astea, m-a făcut mama lui
Dar, ca de fiecare dată, Cel de Sus mi-a răspuns:
Fricile și îndoielile au început să pălească ușor ușor, încă de când am auzit primele bătăi de inimioară și i-am văzut fotografia în alb și negru.
Mai apoi i-am aflat sexul și ne-am gândit la nume. Și am început să îl simt în burtica mea și am realizat, mult mai ușor decât in cazul primului copil, că acolo chiar e copilul meu; cel care mai târziu va zâmbi, va gânguri, va râde în colțul gurii și căruia îi vor sclipi ochii.
► Citește și: Vă rog, nu vă mai comparați copiii
Știu că nu va mai fi deloc la fel. Și știu că această călătorie, cu doi sub doi ani, va fi una nebună. Știu că mă voi întreba cum am putut să mă îndoiesc de iubirea ce i-o voi purta celui mic și știu că voi realiza că micuții mei, amândoi, sunt binecuvântarea fără de care nu aș putea trăi.
► Citește și: În câte părți se împarte sufletul unui părinte?
Probabil că al doilea mă va învață să fiu mai eficientă.
Probabil că nu de puține ori mă voi întreba cum am putut să mă vait, cu un singur copil.
Probabil că al doilea copil îmi va arăta mai ușor ca niciodată că pot și, mai mult ca sigur, al doilea copil îmi va arăta ca inima de mamă nu se înjumătățește niciodată; ea se dublează...
► Citește și: Ce fac dacă nu pot să-mi iubesc cel de-al doilea copil la fel ca pe primul?
