Da, uite, vin acasă. Acuma vin, sunt la Medgidia. Ai și tu ceva de mâncare? Poți să vii la gară? Da, e mare valiza, de data asta stau mai mult. Sunt în trenul București-Constanța. Fata de lângă mine, care nu cred să aibă mai mult de 18-19 ani, închide telefonul după o conversație telegrafică, mai degrabă informativă și unidirecțională. Apuc să văd cu coada ochiului că pe ecran scria Mama mea. Mă gândesc apoi de câte ori pe zi vorbesc eu cu mama. Și la vârsta ei vorbeam, deși stăteam cu mama în aceeași casă. Gândul îmi zboară fără să vreau la Ana. Oare cum va fi ea la 19 ani? Oare ce relație vom avea noi două? Oare o să știu de ea sau o să aflu frânturi în telefoane rare? Simt cum mi se pune un nod în gât.
Mi se pare că, de la un punct încolo, unii părinți își pierd copiii
Poate nu i-au avut niciodată cu adevărat, poate doar faptul că împărțeau un acoperiș îi lega într-un fel și odată dependența financiară ruptă, se rupe și relația pe care o au. Nu vreau să judec pe nimeni, dar mi se pare trist. Să nu știi dacă copilului tău îi e bine sau rău, dacă suferă din dragoste sau poate îl frământă ceva, dacă e fericit sau nu. Sigur, la orice vârstă copiii au nevoie de independență și cu cât cresc, cu atât independența se manifestă diferit. Totuși, discuția auzită de mine părea mai degrabă o prăpastie de comunicare decât o declarație de independență.
