Poate generalizez un pic în titlu, în sensul că lauda nu e chiar întotdeauna superficială, sunt și momente în care chiar suntem încântați. Doar că mai puține.
Când spun că vine din inimă critica, nu mă refer la faptul că avem niște inimi negre. Ar fi imposibil pentru noi ca părinți în raport cu copiii noștri. Nu, inima de părinte mi-e clar că e plină de dragoste pentru copil. Mi se pare asta ca o definiție a cuvântului părinte. Eu nu pot concepe altfel.
Dar, ceea ce vreau să spun este că atunci când îi atragem atenția copilui, când îi spunem ce greșește, când ridicăm tonul pentru că a greșit o facem din toată inima. Nu cu răutate, dar o spunem pe bune, o simțim, nu suntem superficiali, nu ne prefacem că ne-a deranjat, chiar ne-a deranjat/supărat lucrul pe care copilul l-a făcut. Atunci când criticăm suntem autentici.
