Trăim vremuri speciale. În care ne putem informa cu ușurință din surse creditate, manuale, tratate, articole științifice, site-uri de specialitate din care ne putem documenta în detaliu pe temele noastre de interes. Dar și vremuri în care ne putem informa unii de la ceilalți sau și mai bine, unii pe ceilalți. Prin a ne povesti în cercul încrederii dat de familie, prieteni, specialiști etc., propriile experiențe. Asta mai ales dacă trecem dincolo de barierele rușinii, ale dezinteresului, responsabilizării altora sau ale credințelor magice infantile de genul Copilului meu nu i se poate întampla asta.
În ultima vreme, fie la o cafea, la un pahar de vin sau la lucru, cu alte femei și în prezența partenerilor noștri, nu știu cum se face că ies la suprafață schițe de experiențe sexual abuzive timpurii. Unele mai clare, alte mai prăfuite. Unele mai vii, altele mai lâncede. Unele negate, altele creditate. Experiențe și experiențe. De ce ies acum? Pentru că acum e timpul lor. Fie copiii își descoperă cu simțul curiozității și al plăcerii organele genitale și și le tot ating repetat, prelungit, cu variațiuni de ritm. Fie copiii ajung la varsta la care părinții lor au trăit astfel de experiențe umilitoare, murdare, nedrepte, aruncandu-i într-o nimicnicie înjositoare. Fie pentru că în cuplul lor, e nevoie urgent de o reinventare pe planul sexualității. Pentru că se cer, (auto)(re)dezvăluite, înțelese și cazate la un alt nivel în structura psihicului.
Sunt experiențe despre cele dintai atingeri sexuale primite încă din copilările sau preadolescență din partea adulților cunoscuți sau necunoscuți. Sunt povești de viață ale unor femei, care fetițe fiind, în drum spre școală erau țațaite de tot felul de indiviizi exhibiționiști, pentru a le ademeni în a îi privi în plină dezgolire a organelor genitale. Sunt povești de viață ale unor femei care fetițe fiind au fost ținute împotriva dorinței lor pe genunchii prietenului tatălui sau unchiului, strans lipite de corpul lui, cu mana între coapsele lor, ca pentru a le așeza mai bine, simțindu-le penisul în erecție și repirația gafaită în ceafă. Sunt povești de viață ale unor femei, care fetițe fiind au fost prinse de bărbați ce au experimentat forța frecării organelor genitale de o parte a corpului lor. Sunt experiențe reale. Trăite de mult prea multe fetițe. Ajunse femei, le povestesc cu uimire de cat de multe detalii senzoriale și nu numai își aduc aminte. De cum miroseau. Ce auzeau. Ce li se spunea. Cum erau ținute. Ce au încercat să facă și ce nu. Ce aveau nevoie. Altele povestesc cu detașare, cu indiferență, bagatelizand experiența, negandu-i implicațiile.
Ce mă răscolește de fiecare dată este faptul că au păstrat în ele, copii fiind, aceste experiențe. Teama că vor fi puse sub acuzare. Neîncrederea în reacțiile părinților. Frica de a nu le face rău agresorilor. Groaza de a relua povestind și deci, retrăind experiența. Rușinea de a li se fi întamplat tocmai lor. Confuzia dată de a nu li se fi vorbit niciodată în familie de organele genitale și de rostul lor. Cat de puternică trebuie să fie spaima care ajunge sa paralizeze complet instinctul natural de a cere ajutor. De ce nu ai vorbi cu mama sau tatăl tău despre ce ți se întamplă? De ce nu ți-ai încuraja copilul să vorbească despre corp și plăcerile trăite?
Spaima asta nu e un paliativ, nu e un pansament, nu e un remediu și nicidecum o prevenție pentru sechelele psihologice pe care le poate produce o astfel de experiență. Ba dimpotrivă, îi face pe copiii noștri să învețe perfect rolul de victimă. Spaima asta trebuie spartă chiar de-ar fi să dăm cu buldozerul în ea pentru că statisticile (D. Finkelhor) arată înfiorător:
- 20% dintre copiii abuzați sexual au varsta mai mică de 8 ani,
- 90 % dintre abuzurile sexuale sunt săvarșite de persoane cunoscute, în care copiii au încredere,
- 1 din 5 fete și 1 din 20 băieți sunt victime ale abuzului sexual
Din varsta mică a copiilor abuzați, înțelegi că nu avem timp de pierdut? Că e o prioritate să le vorbim copiilor despre corp și plăcerile lui? Despre cum vibrează corpul nostru la ce ne face plăcere? Despre cum trebuie și cum nu trebuie să fie atinși? Despre cată nevoie au să îi credem și să aibă încredere în noi? Despre cat de lucizi și atenți trebuie să fim cu privire la riscuri? Nu ști cum să faci asta, să stai de vorbă cu copilul tău, să îl împrietenești cu corpul său, cere ajutor. ACUM.
Pentru că altfel se creează un cerc, continuu, iar și iar. Copiii abuzați se transformă în abuzatori. Mulți adulți care experimentează implusuri erotice specifice pedofiliei au fost ca și copii, implicați sexual în relații cu alți adulți (Groth, 1979). Mulți abuzatori nu au primit minima educație sexuală sau acceptare în familiile lor, fiind aspru pedepsiți pentru comportamente cu cea mai mică tentă sexuală, ori de cate ori își așezau penisul în chiloți sau și-l atingeau cand erau copii (Money, 1980). Și cațiva chiar au tăit și au crescut în familii de pedofili (Gaffney, 1984). Și da, au și tulburări psihice, iar creierul lor are o organizare specifică. Poate fi vorba de anormalități biologice semnificative: dereglări cromozomiale, hormonale (testosteron, hormon luteinizant, hormon foliculostimulant), leziuni neurologice sau/ și un volum mic la nivelul cortexului obitofrontal și al amigdalei. Nu e vorba de o simplă intenție, de o curiozitate. E mai mult decat atat. E impuls puternic, care se cere satisfăcut urgent ca foamea sau setea. De asta, nu stau prea mult pe ganduri, sa ia în calcul consecințele, impactul supra copilului.
Sursa: mamecareinspira.blogspot.ro
