Pentru mine e ca o durere adancâ și neîntreruptă. Nu, nu de spate, de inimă sau de oase. E o durere de suflet. E ca un val de tristețe și singurătate ce tot vine spre tine ca un tsunami și te inundă atât de tare încât îți dă senzația că te îneci, că nu mai poți respira deși corpul tău e mereu la suprafață.
Când depresia îți dă târcoale simți cum toată viața parcă pleacă din tine și tot ce-ți rămâne e un pustiu atât de apăsător încât ai senzația că pe creștetul tău e un pietroi mare și greu ce-ar putea să-ți sfărâme capul în orice moment.
Gândurile tale deja nu-ți mai aparțin. Sunt dominate de un întuneric ce-ți șoptește pervers la fiecare secundă în ureche ”Renunță. Lumea asta va fi mai fericită și mai lipsită de griji fără tine.”
Ai vrea să te ridici. Ai vrea să încerci să-ți recuperezi viața, dar parcă nu mai are rost să lupți. Nu mai ai putere, nu mai ai vlagă, nu mai ai speranță. Nu mai ai nimic. Nu mai ești nimic. Te privești în oglindă și ești nimic. Te încearcă doar o milă aproape indiferentă față de persoana ta și-ai vrea să poți măcar să te rogi. Dar nici asta nu-ți mai iese.
Tu știi cum arată depresia?
În ochii mei, e o femeie urâcioasă, mârșavă și abuzivă. Are atât de multă determinare încat, dacă te-a prins vulnerabil, este imposibil să-i reziști. Oh, iar odată prins în mrejele ei, te va cuprinde cu brațele-i lungi și spinoase și te va strânge atât de tare încât vei simți cum trupul ți se va frânge în două și cum sufletul îți va ieși pe gură.
