Nimeni nu mi-a spus că, odată cu venirea unui copil, liniștea din casă se va transforma într-un haos constant, dar tăcerea din interior va deveni și mai grea.
Toată lumea vorbește despre nopțile nedormite, colici, tantrumuri și diversificare. Îți spun ce cărucior e mai bun, ce pompă de sân e mai eficientă, ce aplicație te ajută să cronometrezi somnul. Dar nimeni nu-ți spune că te vei trezi, într-o zi, privind printr-un geam aburit, cu un copil în brațe, și vei simți că tu ai rămas undeva pe dinafară. Că toată lumea merge mai departe, iar tu ai apăsat pauză – nu pentru o lună, ci pentru ani.
Nu e despre dragostea pentru copil – aceea e reală, adâncă, greu de pus în cuvinte. E despre tine, cea (sau cel) care rămâne pe fundal în timp ce se desfășoară actul principal. E despre prieteniile care se subțiază până devin conversații rare pe WhatsApp. Despre invitații la care nu mai ajungi, pentru că „copilul doarme la 8”, sau pentru că pur și simplu nu mai ai energie să pui ruj, să zâmbești mecanic și să pretinzi că ești prezent(ă).
Îți dai seama, la un moment dat, că ai devenit „cea cu copilul”. Și că nu toți oamenii vor să stea aproape de „aceea cu copilul”. Nu pentru că nu te iubesc, ci pentru că nu știu cum să te includă acum. Iar tu nu mai știi cum să ceri. Așa că taci. Și te închizi. Și spui că e normal. Că așa e viața.
Nu e o dramă. E o realitate tăcută, care se simte în pauzele lungi dintre mesaje, în faptul că nu mai știi la ce seriale se uită lumea sau cine s-a mai căsătorit. În faptul că ai început să vorbești singură prin casă. Sau că te bucuri mai mult decât ar trebui când cineva îți scrie „hei, ce mai faci?”, dar că nu reușești să răspunzi cu zilele.
Nimeni nu mi-a spus că uneori îți vine să plângi, nu pentru că e greu, ci pentru că nu mai știi cine erai. Și că nu ai timp să afli cine ești acum. Că identitatea ta devine o valiză pierdută în tranzit, și nimeni nu-ți garantează că o vei regăsi.
Dar... între toate astea, sunt și priviri care îți spun „mami”, mâini mici care îți caută fața și momente în care simți că, da, poate ești singur(ă) uneori – dar niciodată cu adevărat. Și poate, în timp, începi să-ți reconstruiești cercul. Sau să-l reinventezi. Cu mai puțini oameni, dar mai adevărați. Și, uneori, chiar cu tine în centru.
Citește și Nu vei da greş, mamă! Greutăţile vor cădea de pe umerii tăi
