În burta asta lipită de coaste crește de aproximativ 16 săptămâni un pui de om. N-o fi mare burta, dar nici puiul meu nu-i prea mare, cam cât un măr, să zicem, dacă mărul ar avea mânuțe, piciorușe și o inimioară care să bată.
Aș vrea să spun că sunt fericită și atât, dar sunt și tare emoționată. Mi-e teamă de tot ce știu și de tot ce nu știu. Până la ecografia de 12 săptămâni, nici n-am putut să cred că sunt însărcinată, că se întâmplă cu adevărat, deși greața cumplită, oboseala, durerile de cap și de burtă, toate arătau schimbările mari prin care trecerea corpul meu. Abia când am văzut la ecograf copilul din mine, al treilea copil al meu, conturat ca un pui de om și nu un simplu bob de mazăre, am plâns ca și cum m-aș fi trezit din vis. Nu știu să spun mai multe acum, îmi aleargă gândurile în toate direcțiile, dar parcă nu se leagă vorbele. În mintea și în sufletul meu se întâmplă multe. Suntem 4, vom fi 5. Mi-e teamă, mi-e drag, mi-e bucurie, mi-e emoție, mi-e iubire.
