Știu că nu m-a întrebat nimeni și e cel puțin ciudat să mă apuc să mă întreb singură și tot eu să răspund.
Dar ca în orice banc cu Leana și Costel, există o explicație. Noi ca și familie ne urnim tare greu din casă. Că așa ne găsește Dumnezeu, la 4000 km distanță și tot ne potrivim. Dacă ar putea, soțul meu ar sta numai în casă și viața lui ar fi perfectă ca-n filmele de la Hollywood. Nici el n-o știe, dar simplul fapt că visează să-și cumpere o barcă și să traverseze lumea zice multe despre visul lui.
Eu, pe de altă parte, n-aș trăi chiar într-o barcă, dar nici să-mi faci program prestabilit nu prea-mi place. Dacă am chef să plec, plec, dacă nu, mai bine stau la mine-acasă. Mănânc ce vreau, nu mă bate soarele în cap, nu mă enervează oamenii care țipă la copii, cei care aduc mâncare-n parc sau care nu stau corespunzător la semafor. În bula mea e mereu bine!
Ce sens are să mă stresez, când pot să evit?
Nici copiii nu sar departe de trunchi
Copiii noștri fac parte, evident, din aceeași poveste. De Andre trebuie să mă rog vreo 2 ore ca să putem merge undeva unde el nu a mai fost până atunci, într-un loc pe care nu-l cunoaște. Iar lui Beti trebuie să-i desenez exact toate detaliile ca să accepte o nouă provocare. Iar detaliile ar fi de preferat să conțină următoarele cuvinte: Zurli, bomboane, mama și adiacent noi 4, joacă.
Vedeți? De aia e atât de greu la noi să ne planificăm ieșiri în oraș. Mulțumește-i tu pe toți.
Dat fiind acestea, de 1 iunie a fost o adevărată provocare să analizez foarte bine oferta ca să facem alegerile cele mai bune și potrivite. Practic, mi-am depășit statutul de organizarea pentru mine este limbă chineză.
Între noi fie vorba, soțul meu nici nu știe ce-l așteaptă mâine.
Sau cred că eu nu știu ce mă așteaptă mâine.
Hmmmm…..
