Cred că aceste crize de plâns de după grădiniță sunt cele mai rele pe care eu le-am experimentat în cei aproape șase ani de când sunt mamă. Parcă nu se compară cu niciun fel de alte crize de plâns. Nici cu cele cauzate de oboseală, nici cu cele de foame și parcă nici măcar cu crizele iscate de o trecătoare lipsă de atenție. Cel puțin în cazul nostru, tantrumurile de după grădiniță au fost cele mai rele dintre toate.
Nu de puține ori mi-a fost extrem de greu să-mi liniștesc copila după ce am luat-o de la grădi. Chiar ajunsesem să mă întreb, la un moment dat, dacă nu cumva ceva foarte, dar foarte nasol se întâmplă la grădinița ei și dacă nu cumva sunt eu o mamă ignorantă care își lasă copilul să treacă prin cine știe ce. Plângea și urla ca din gură de șarpe din motive la care nici nu te-ai fi putut gândi. Orice, de la vremea de afară, până la ora la care ajungeam sau până la ochelarii de la ochii mei. O rice, dar absolut orice putea să declanșeze o criză de plâns de parcă s-ar fi sfârșit pământul.
(...)
