Dacă aș fi primit câte un bănuț pentru fiecare dată în care mi s-a spus că fii-mea e prea dependentă de mine, că stă numai după fusta mea, că nu stă deloc fără mine, cred că aș fi strâns de-o vacanță pe ceva plajă exotică. Sau măcar de-un city-break. Și bineînțeles că am început și eu să mă gândesc dacă n-o fi așa. Că știți vorba aia, când își spune unul că ești beat, îl trimiți la culcare. Când îți spun doi, te culci tu. Cam așa a fost și la mine în momentul în care chiar am început să-mi fac griji că am un copil dependent de mine.
Grijile mele au venit și pe fondul faptului că noi ne-am crescut copilul singuri. Adică vacanțele noastre au fost și ale ei și invers. Sophie n-a stat nici în vacanțe, nici măcar în weekenduri la bunici. Din simplul motiv că nu am avut posibilitatea asta. Și-atunci, peste tot, am fost toți trei. Nu spun că nu mi-au lipsit și nu-mi lipsesc escapadele în doi. Dar, pe de altă parte, mai mult de-un weekend n-aș pleca de-acasă fără copil. Hai, poate un weekend un pic prelungit, dar atât. Și știu că sunt oameni care, atunci când spun asta, îmi spun mie că-s dependentă de copil. Poate că sunt, poate că e și ea, dar eu sunt împăcată cu asta.
► Citeşte şi 7 trucuri pentru a avea un copil mai independent
Eu am crescut la bunici. Acolo m-au lăsat părinții timp de șapte ani. Am avut cei mai buni bunici, care m-au crescut cum au știut ei mai bine. I-am iubit ca pe ochii din cap. Dar mereu mi-au lipsit părinții mei. Mereu m-am simțit a nimănui și mereu am urât singurătatea. Mereu am trăit cu un deficient de afecțiune. Mereu am făcut compromisuri incredibile doar ca să nu fiu singură. Și-am suferit. Mult!
Acum, mie mi se spune că-s prea la extrema cealaltă. Dar eu zic nu-i nimic extrem în ce fac eu. În faptul că trăiesc și mă ghidez după convingerea că locul copilului meu e lângă mama lui, adică lângă mine. Și ca să n-o lungesc prea mult, voi răspunde la întrebarea din titlu. Cum creștem copii independeți? Permițându-le să fie dependenți de noi. Atât cât au nevoie.
