Am de ceva vreme în minte postarea asta, ba chiar am mai scris pe subiect la un moment dat. Dar cazul ăsta mediatizat al pedofilului din București mă face să reiau ideea. Ideea că micuții noștri nu sunt jucăriile nimănui oricât de bine intenționată ar fi o persoană. Susțin cu tărie că nimic din ce nu i-ai face și nu i-ai zice unui adult pe care nu-l cunoști nu-i poți face sau spune unui copil. Oricât de dragi ți-ar fi copiii. Și când spun dragi, nu mă refer la nimic patologic, ci la dragi în cel mai sincer și curat mod cu putință.
Recunosc fără nicio sfială că de ceva timp (am povestit aici) reacționez destul de vehement atunci când cineva îi încalcă intimitatea copilului meu, am realizat cât este de important. Indiferent de cât de nevinovată și de sinceră ar fi intenția persoanei respective.
► Citeşte Copilul meu nu este obligat să distreze pe nimeni
Asta scriam acum vreo doi ani și destul de multe persoane mi-au zis că-s exagerată:
Te rog nu-mi mângâia copilul! Nu-l atinge, te rog! Da, știu, am o fetiță frumoasă. Și cel mai probabil intenția ta este una bună. Dar te rog să te gândești cum ai reacționa dacă așa, pe nepusă masă, ar veni cineva la tine (pe stradă, în parc, în magazin sau în mijloacele de transport) și te-ar lua de mână. Sau ți-ar pune mâna pe față. Sau pe păr. Sau te-ar apuca de obraz. Te-ar deranja, nu? Pentru că e un străin? Pentru că nu ți-a cerut voie? Ai fi aproape sau chiar șocat/ă? Ei bine, faptul că e vorba de un copil nu înseamnă că este de la sine înțeles că ai voie să-l atingi.
