Ieri, pe grupul de părinți de pe whatsapp apare următorul mesaj:
– Bună ziua, îmi poate spune cineva ce teme avem de făcut?
Primul impuls a fost să mă revolt: Băi, parcă ăsta era un grup doar pentru părinți, ce caută copiii aici?!? Apoi am realizat că mesajul chiar era scris de un părinte. Și m-am gândit că poate n-ar fi cea mai deșteaptă mișcare a mea să răspund ce-mi trecea prin cap.
Așa că răspund aici. Cred că acest plural în care ne includem și noi, părinții, este foarte dăunător pentru copii. Și o să vă dau cel mai bun exemplu, întâmplat aseară, după ce venise mesajul cu pricina: ajung cu Mark acasă de la antrenament. De ceva vreme încerc să-l obișnuiesc că geanta de antrenament este doar responsabilitatea sportivului. Adică el trebuie să aibă grijă să își pună cele trebuincioase pentru antrenament, așa cum tot el trebuie să fie cel care, întors de acolo, trebuie să își scoată ghetele din geantă, iar chestiile murdare și eventual putăcioase să și le pună la murdar. Cât de bine îi iese asta? Hai să spunem că este un proces… Anyways, ajungem acasă și nici nu intrăm bine pe ușă că bunica, aflată în vizită la noi, ia geanta de antrenament și îl întreabă pe Mark:
– Scoatem lucrurile de aici? Asta în timp ce se pregătea să le scoată ea!
– O să și le scoată el, îi răspund el.
– Deci le scoatem, zice ea, deschizând fermoarul.
– Am spus că o să și le scoată EL! spun pe tonul meu cel mai ferm. Ca să înțelegeți, ce cred eu că este ferm, probabil că alții aud amenințător.
– Ah…am înțeles!
Da, exact asta facem cu pluralul ăsta: luăm o parte mai mare sau mai mică din responsablitatea copilului, fie că e vorba de teme, spălat pe dinți, cărat lucruri de la magazin, dus haine murdare la coș sau orice altceva vreți voi. C
(...)
