Pentru mulți părinți, plânsul copilului la grădiniță poate deveni o sursă constantă de îngrijorare. În unele cazuri, motivul este clar și repetitiv: copilul nu vrea să doarmă la prânz. Deși poate părea o criză de moment sau un capriciu obișnuit, refuzul somnului de amiază are adesea cauze mai profunde, ce țin de ritmuri biologice, nevoi emoționale sau dificultăți de adaptare.
Somnul impus vs. nevoia reală de odihnă
Nu toți copiii de grădiniță au aceeași nevoie de somn în mijlocul zilei. În jurul vârstei de 4–5 ani, mulți copii încep să-și reducă perioada de somn diurn, fără ca acest lucru să fie un semn de oboseală cronică sau comportament opoziționist. Atunci când copilul este obligat să doarmă într-un moment în care nu simte nevoia biologică, poate apărea frustrarea, care se exprimă cel mai frecvent prin plâns.
Factori care pot amplifica disconfortul
Refuzul somnului la grădiniță nu apare în vid. El poate fi întreținut sau amplificat de mai mulți factori:
- Teama de separare: Ora de somn este adesea asociată cu liniște, izolare și retragerea educatoarelor. Pentru un copil care deja se simte vulnerabil departe de casă, această perioadă poate accentua sentimentul de abandon.
- Lipsa controlului: A fi obligat să stea întins într-un pat, într-o sală întunecată, fără libertatea de a se mișca sau juca, poate genera rezistență, mai ales la copiii mai activi sau independenți.
- Sensibilitatea senzorială: Unii copii sunt mai sensibili la lumină, mirosuri sau sunete. Un spațiu nou, perne străine sau prezența altor copii care oftează, sforăie sau vorbesc pot transforma momentul somnului într-un context stresant.
- Rutine familiale diferite: Dacă acasă copilul nu mai doarme de la prânz sau adoarme doar cu un ritual special (muzică, prezența mamei, jucăria preferată), trecerea la un somn impus, în colectiv, poate fi percepută ca un șoc.
Ce poate face cadrul didactic?
O abordare rigidă — „Toată lumea doarme, punct.” — nu face decât să accentueze anxietatea copilului. Educatorii pot adopta o atitudine flexibilă și empatică:
- Să permită copilului să stea liniștit în pat, fără presiunea de a adormi.
- Să ofere o activitate liniștită alternativă (ex. cărți de răsfoit, un audiobook cu căști).
- Să creeze un colț de relaxare unde copilul poate sta fără să se simtă forțat.
O atitudine caldă și lipsită de constrângeri scade tensiunea și crește treptat deschiderea copilului către ritualurile colective.
Ce pot face părinții?
Este esențial ca părinții să trateze problema cu răbdare și să evite etichetările de tipul „nu vrea să asculte”, „e răsfățat” sau „face teatru”. În schimb, pot:
- Discuta acasă cu copilul despre cum se simte în acea parte a zilei, fără să forțeze răspunsuri.
- Asigura acasă un ritm stabil al somnului de noapte, care poate reduce nevoia de somn în timpul zilei.
- Comunica deschis cu educatorii și, dacă este cazul, să ceară ca micuțul să nu fie forțat să adoarmă, ci doar să participe liniștit la ora de odihnă.
- Evita amenințările sau recompensele condiționate de somn: somnul nu trebuie transformat într-un „test” de ascultare.
Un pas spre autonomie, nu o regresie
Refuzul somnului nu trebuie văzut ca o problemă în sine, ci ca un semn că nevoile copilului se schimbă și că autonomia sa emoțională începe să se contureze. Mai mult decât o obligație biologică, ora de odihnă poate deveni o oportunitate de a învăța despre limite personale, ascultare de sine și adaptare în grup – dacă este gestionată cu respect și empatie.
